8 povestiri de pe Calea Moșilor, de Adina Popescu
Cartea Adinei Popescu mi-a readus în minte chipuri, nume și întâmplări de demult — propriile mele amintiri din anii aceia când noi, copiii, citeam revista Cutezătorii, ne jucam de-a Cireșarii, beam Cico la cofetărie și colecționam surprizele de la guma Turbo.
Întâmplările din 8 povestiri de pe Calea Moșilor sunt mai degrabă comune, stereotipe — o eclipsă văzută de pe bloc, o vizită la magazinul de jucării, o zi petrecută la școală ca elevă de serviciu (cine n-a făcut-o și pe asta?), o bulgăreală la școală în toiul iernii, mici invidii, certuri și împăcări între colegi sau vecini de bloc —, nimic senzațional, nimic ieșit din limitele rutinei optzeciste. Sunt lucruri pe care le-am trăit și noi, cei care am fost copii atunci. Și totuși, citindu-le, am avut senzația că retrăiesc o altă viață, că mă întorc, așa cum spune chiar autoarea, cu „o mașină a timpului” într-alt secol, într-un timp care — o știu acum — a fost unic, irepetabil, un „loc” care a fost și nu mai poate fi.
