AUTODISTRUGERE ÎN DISTRUGERE
Recunosc că, în momentul în care am început să citesc cartea, nu știam nici măcar că nu e un roman, ci o suită de povestiri. De fapt, nu știam mai nimic despre ea sau despre contextul din care provine (mă refer aici la spațiul argentinian cu tot ce presupune el), cu atât mai puțin despre scriitoare. Auzisem fugar ceva despre realismul magic îmbinat cu violența, despre stilul sud-american și cam atât. Ceea ce am descoperit însă între paginile cărții mi-a depășit cu mult așteptările.
Dintr-o pasiune mai ciudată, dublată de un soi de teribilism al vârstei la care mă aflu, mă atrag adesea poveștile, legendele, filmele, muzica, în fine, cam orice are legătură cu dimensiunea horror a artei. După multe și îndelung vizionate filme de acest gen, am dezvoltat un fel de rezistență la ele, așa încât puține mai reușesc să mă sperie sau să îmi provoace o reacție atât de puternică, încât să mi-o exteriorizez involuntar. Am început, cu alte cuvinte, să citesc povestirile Marianei Eniquez închipuindu-mi că nu voi regăsi scene care să mă marcheze în mod profund. M-am înșelat; de fapt, m-am înșelat amarnic. Stilul scriitoarei frapează gradual, dar asta nu atenuează în niciun fel șocul pe care descrierile din povestiri precum Piticul Clăpăug sau În ape negre îl provoacă. Erau momente în care, pe măsură ce citeam, simțeam cum mi se strânge stomacul, cum ochii vor să mi se închidă strâns, ca într-o secvență din aceea dezgustătoare tip filmele Saw. Ceea ce însă conferă valoare scriiturii este modul fidel și totodată simplu prin care Mariana Enriquez reușește să contureze astfel de scene. În timp ce profesoara ne vorbea despre bătălia de la Caseros, Marcela și-a smuls unghiile de la mâna stângă. Cu dinții. De parcă ar fi fost unghii false. Degetele îi sângerau, dar ea nu lăsa să se vadă că ar fi durut-o. Câteva fete au vomitat. Profa de istorie a chemat-o pe directoare, care a scos-o pe Marcela din clasă. A lipsit o săptămână și jumătate și nimeni nu ne-a spus de ce. (Sfârșit de an școlar) Înfățișează exact ceea ce se întâmplă, fără adăugiri de efect, fără detalii minuțioase. Tocmai simplitatea stilului și a limbajului este cea care face proza scriitoarei atât de puternică la nivel vizual și nu numai. Nu încearcă, nu se chinuie, nu insistă, căci imaginea care se construiește „de la sine” este de ajuns. E cu atât mai dur la lectură, cu cât îți dai seama, la un moment dat, că nu e un artificiu stilistic care să îți inducă o stare, ci e tocmai realitatea brută. O realitate a cărții care poate oricând să devină sau, mai mult, este deja, parte din realitatea vieții.
La celălalt capăt al spectrului pe care paginile cărții îl acoperă se află povestirile care creează o atmosferă inexplicabilă, de un mister atât de grotesc și de adânc, ce te aduce la limita suportabilului.
Citește continuarea recenziei pe Alecart.ro.
