Backman e pentru oricine

„Sunt două femei în spital, fiecare în patul ei, una într-un capăt al spitalului, cealaltă în altul. Una a născut în pădure, pe furtună și va pleca în curând acasă cu micuțul ei Vidar, la căsuța lor din Bjornstadt, cea pe care el și-o va aminti drept casa copilăriei lui: covorul lui de iarbă pe care se juca, micile lui alei pe care a învățat să meargă cu bicicleta, bătăile lui cu bulgări, meciurile lui de hochei, prima dată când cineva i-a frânt inima și prima lui mare iubire. Toată viața lui. Cealaltă femeie va fi transportată cu elicopterul la un spital mai mare, unde va fi operată pentru câteva fracturi și, când se va întoarce în căsuța ei din Hed, o va face fără copilul pe care îl aștepta. Căruciorul despre care partenerul ei de viață a zis că e mult prea scump, dar pe care ea voia să-l cumpere cu banii câștigați din tura suplimentară de duminică e în hol și pe tânără o cuprinde disperarea când îl vede. Peste câteva săptămâni, el va găsi în debara cutia cu pătuțul pe care ea l-a rugat să-l monteze și va plânge și el până când va simți că hohotele îi sparg coastele. Tot restul vieții o vor petrece pe lângă magazinul cu articole sportive și se vor gândi că e o bicicletă în plus în vitrină. O pereche de patine în plus. Că au rămas pe lume mii de aventuri, copaci numai buni pentru cățărat și băltoace perfecte pentu țopăit. Un milion de înghețate nedesfăcute. Nu îi va trezi nimeni niciodată prea devreme în weekenduri, nu vor țipa către nimeni niciodată în șoaptă „Liniște”, în timp ce vorbesc la telefon, nu vor pune niciodată mici mănuși pe calorifer, la uscat. Cea mai mare spaimă de pe lume – cea mai mică făptură umană – nu va fi niciodată a lor.“

Și în scriitură – Less is more

Am ales acest paragraf pentru că e un exemplu atât de relevant pentru scriitura frumoasă lui Backman. A reușit într-o singură pagină să ne arate împlinirea profundă, normalitatea, firescul unei familii, pe care, de cele mai multe ori noi îl luăm drept un dat, și să-l pună în antiteză cu durerea sfâșietoare și cu golul greu pe care o asemenea pierdere îl lasă. Am văzut fericirea simplă a unei mame și iadul constant al unei aproape mame. Cele două femei aproape că nu au nume, ele sunt doar personaje secundare în cartea asta. Sunt personaje de suport care ajută la descrierea altor personaje, a celor principale. Ele ajută la crearea unui context. Dacă Backman a reușit să facă asta cu două personaje fără nume, pe o singură pagină, vă dați seama ce face cu personajele în care investește sute de pagini?

Citește continuarea recenziei pe Reading Is COOL.