Carbon
Memorialistica este una dintre cele mai bogate specii literare, de la Confesiunile lui Rousseau încoace. Semnalmentele ei puteau fi găsite, desigur, și pînă la apariția operei filosofului genevez, dar abia de la el subiectivismul și adevărul personal au căpătat valoare în sine. Iar printre aceste lucrări memorialistice, una dintre cele mai spectaculoase este Sistemul periodic a lui Primo Levi.
În această autobiografie, autorul nu e doar interpretul întîmplărilor personale. El asociază oamenii pe care-i rememorează, etapele din viața sa, semnificațiile unor evenimente cu cîte un element al Tabelului lui Mendeleev. Asocierile rezultate sînt perfecte pentru că scriitorul italian nu e expert doar în propriile amintiri, ci și în chimie. Cunoaște atomii ca pe niște rude și prieteni, îi știe amănunțit și în potență, și în act. Iată, de pildă, gazele inerte, care traduse mot-à-mot din Tabel, ar trebui știute ca „Noul”, „Ascunsul”, „Inactivul”, „Străinul”. Ele sînt ca niște oameni care trăiesc discret printre noi și pentru care îți trebuie o dexteritate aparte pentru a-i observa și contacta. „Lui Barbarico i se potrivește mănușă asemănarea cu gazele inerte”, scrie Primo Levi despre unul dintre „unchii” din copilăria sa. Barbarico „studiase medicina și devenise un medic bun, dar nu-i plăcea lumea. Mai bine zis, îi plăceau oamenii, mai cu seamă femeile, pajiștile, cerul: nu însă și efortul, zgomotul căruțelor, uneltirile în vederea carierei, datul din coate pentru pîinea cea de toate zilele, obligațiile și scadențele”. În capitolul „Fier” îl descrie pe prietenul său Sandro Delmastro, rezistent la tot felul de vicisitudini, fizice sau sociale. În capitolele, „Plumb” și „Mercur”, transformate în povestiri cu doar cîteva tangențe diafane în propriile amintiri, Primo Levi își permite să leviteze cîteva momente deasupra autobiografiei, dar tematica „mendeleeviană” le integrează perfect în carte. Preferatul meu este ultimul capitol, unde încercatul nostru chimist închipuiește viața unui atom de carbon, element fără de care viața nu ar exista. Traseul acestui carbon, întins pe sute de milioane de ani, trece prin roci sedimentare, plămînul unui șoim, apele unei cascade, printr-o frunză de viță-de-vie, printr-un pahar de lapte băut de Primo Levi și prin mîna cu care el a scris chiar paragrafele despre carbon.
Citește continuarea articolului în Dilema veche.