Când ceilalţi fac zag, tu fă zig
Reguli, reguli, reguli! Încă de la naştere, un întreg univers conspiră împotriva puiului de om pentru ca acesta să stea frumos, să facă frumos, să îşi spună cuminte numele, să înveţe cum să se comporte în societate, regulile gramaticale, să facă asociaţii mintale „normale“, să „meargă“ cum merg ceilalţi, să fie mai bun decât ceilalţi urmând algoritmul prestabilit.
Să fim bine înţeleşi: ceea ce am scris mai sus nu reprezintă apologia proastei creşteri şi nici nu dorim să creăm vreo confuzie între necuviinţele revoltătoare ale omului prea puţin şlefuit şi revolta celui care, armonios ajungând, îşi dă seama de suficienţa exerciţiilor auto-impuse şi, astfel, ajunge la conştiinţa bunei şi folositoarei revolte împotriva căilor bătătorite. Că toată această gimnastică a civilizării, acolo unde este cazul, bineînţeles, nu are cum să nu afecteze capacitatea de a gândi altfel, de a găsi soluţii, de a crea.
Conştient de toate aceste limitări impuse şi nefaste, Paul Arden în cartea sa* – 144 de pagini extrem de concise, cu formulări şi judecăţi memorabile (omul nostru a fost director de creaţie la Saatchi & Saatchi şi se cunoaşte) – face apologia gândirii „greşite“ şi a surprinderii, lucru prea puţin surprinzător ţinând cont de meseria pe care o are. Am spus meserie? Nu, nu în sensul apatic şi blazat al cuvântului, ci al meseriei ca o completare a fiinţei.
Autentic gânditor off-road, doar Paul Arden putea veni cu o asemenea aserţiune după evenimentele de la 11 septembrie (nu o veţi găsi în această carte, dar vă va incita să cunoaşteţi personajul): „Dacă, în loc să-şi arate muşchii cheltuind miliarde pe arme de război, Occidentul ar construi o moschee pe locul unde a fost WTC, ar fi un semn extraordinar al înţelegerii punctului de vedere islamic. Ar fi un pas important către pacea mondială“. Chiar dacă în acest caz particular vi se ridică sângele la cap, cam ăsta-i omul, deloc căldicel, dimpotrivă.
