Context inclus - Ce poţi face cu două cuvinte, Liviu papadima (coord.)
Ajung aşadar la al doilea episod al preconizatei serii. Ce poţi face cu două cuvinte se intitulează acest volum coordonat de Liviu Papadima şi ilustrat, din nou, cu desenele Irinei Dobrescu. Ca şi precedenta, şi aceasta e destinată elevilor între 11 şi 15 ani. Nu m-aş grăbi să aduc în discuţie numaidecât o intenţie didactică. (Doar, cel mult, o finalitate didactică). Am mai spus-o, aceste texte îndeplinesc un rol formator implicit. Atrag spre lectură tocmai fiindcă nu se vor a fi texte etalon. În asta constă, de fapt, adevărata problemă a bucăţilor selectate de autorii manualelor de gimnaziu. (Şi nu numai de gimnaziu). În faptul că, despre ele, nu se poate cârti.
Să cârtim, deci, un pic.
Care sunt cele două cuvinte? În principiu, oricare două, ne lămureşte prefaţatorul, pe urmele Gramaticii fanteziei a lui Gianni Rodari. Literatura se naşte, ştim asta, din sintagme. Din alăturarea (în primă instanţă) a doi termeni. E o lecţie esenţială. Pusă în act după cum urmează. Celor optsprezece autori (nu toţi scriitori de meserie) li se distribuie câte un dublet (aleatoriu) pe care trebuie să-l utilizeze în micile lor poveşti improvizate. Aripi şi lacrimă de pildă (scriu, prevalându-se de el, Adina Popescu, Simona Popescu, Dan Sociu, Dan Stanciu şi Grete Tartler). Sau cocoloş şi explorator (Florin Bican, Florin Dumitrescu, Matei Florian, Laura Grünberg, Ioana Nicolaie, Robert Şerban şi Vlad Zografi). Sau, în sfârşit, tatuaj şi pelerină (George Ardeleanu, Fanny Chartres, Adela Greceanu, Călin-Andrei Mihăilescu, Radu Paraschivescu şi Doina Ruşti).
E un joc de societate, până la urmă. De ce-ar funcţiona ca proză?
Am două explicaţii. Prima are în vedere statutul cumva hipertextual. Textele dialoghează între ele. Nu numai pentru că, prin forţa lucrurilor, ele apelează la aceleaşi trei binoame şi că, în felul acesta, au oricum un fond comun. Limitat căci două cuvinte într-o puzderie de zece mii de alte cuvinte nu-s cine ştie ce, dar comun. Mai mult decât atât. În debutul secvenţei ei, Simona Popescu reproduce emailul primit de la Liviu Papadima, în care i se rezumă regulile cărţii, realizând astfel un interesant pandant cu prefaţa.
A doua e menită să pună în valoare două intervenţii de aici. Cea a Adinei Popescu şi cea a lui Radu Paraschivescu. Pe celelalte le voi neglija din necesităţi demonstrative. Le iau pe rând. Adina Popescu scrie, în "Doar un zbor al Valetului de Cupă", o frumoasă poveste (aproape un basm) de dragoste. Ca în toate poveştile, o dragoste de esenţă tragică. O carte de joc iubeşte un bibelou, o balerină bibelou, pe care vrea s-o ia cu el în lumea lui şi pe care, rănind-o aproape fatal, o abandonează indiferent. Nici măcar propriul declin nu-l va face pe Valet să aibă remuşcări. Va juca, umil, rolul de joker, dar după ce, înfumurat, îl jucase, iniţial, pe acela de Casanova. Povestea exploatează toate imperativele genului, le aşază cum trebuie, fără a cădea în clişeu, înlocuieşte veselia decerebrată cu o anatomie a melancoliei. Reuşita e, de aceea, admirabilă.
Radu Paraschivescu e, totuşi, campionul acestei categorii. "Armadillo" e o excelentă farsă poliţistă construită pe tiparul celor două cuvinte impuse. Un poliţism, de bună seamă, superior, elevat, de factură lingvistică. Tatuajul şi pelerina predispun la figuri etimologice complicate (parigmenon şi poliptoton de exemplu), iar totul se rezolvă strălucit. Dintr-un joc destul de simplu, Radu Paraschivescu creează o adevărată arhitectură.
Proză curată. Complicată, într-un sens. Fidelă genului, în alt sens. Proză scurtă cu contextul inclus.
