Corespondența, James Joyce
Volumul Corespondenţă, James Joyce, apărut la Editura Art în aprilie 2012, este o reeditare a celui din 1983, tradus, îngrijit şi prefaţat de Radu Lupan.
Pentru că Joyce nu se numără printre scriitorii cel mai uşor de înţeles sau de apreciat - încă din timpul vieţii a avut de luptat cu edituri, editori de ziar, dactilografe şi tipografii care îi cenzurau fragmente din lucrările sale sau chiar refuzau să i le publice - recomand celor care vor să încerce totuşi să-i înţeleagă sucita minte* să frunzărească şi volumul de corespondenţă.
[*Într-o scrisoare din 1919 Joyce se plângea de corvoada care devenise terminarea romanului Ulise: Îmi este tot atât de greu să o scriu pe cât le e cititorilor mei să o citească.]
Spun să frunzărească şi nu să citească pentru că volumul cuprinde o colecţie de peste 300 de scrisori, dintre care unele destul de plicticoase şi puţin relevante în context literar. Lăsându-le la o parte pe acestea, relativ puţine, veţi găsi acolo un pic de istorie literară adevarată:
- Corespondenţa susţinută cu Yeats, un admirator, cea ocazională cu H.G. Wells şi mai ales cea cu Ezra Pound, care i-a înlesnit publicarea pe episoade a romanului Ulise în revista americană The Little Review şi, înainte de acesta, a Oamenilor din Dublin.
"Mi-am irosit 10 ani din viaţă cu corespondenţa si litigiile privind cartea mea Oameni din Dublin. A fost respinsă de 40 de editori; a fost culeasă de trei ori şi o dată aruncată în foc. Poşta, cheltuielile, biletele de vapor m-au costat 3000 de franci, dat fiind ca am corespondat pe tema cărţii cu 110 ziare, 7 avocaţi, 3 societăţi, 40 de editori şi mai mulţi oameni de litere. Toţi au refuzat să mă ajute, cu excepţia dlui Ezra Pound."
- Corespondenţa cu fratele său mai mic, Stanislaus (Stannie), căruia îi împărtaşeşte problemele cotidiene ale unui tânăr autor lefter în primii ani ai începutului de secol 20.
Sărăcia este un element care apare adesea in scrisorile lui Joyce, epuizându-se ca subiect abia după publicarea romanului Ulise, cand Joyce începe să primească bani din drepturile de autor. Până atunci însă (adică până în 1922, când Joyce avea 40 de ani), scrisorile lui Joyce se încheie mereu cu puţină artimetică dureroasă a zilei de mâine:
"Reducerea cheltuielilor e însoţită totuşi de lipsa rufelor curate; am folosit o singură batistă timp de 3 săptămâni, dar am o cravată gri, lungă de aproape o milă, care flutură în jurul meu, şi aşa le e greu oamenilor să vadă în ce hal mi-e cămaşa. Am luat la purtare costumul negru, cel bun, deoarece celălalt nu mai poate fi purtat. Nasturii de la pantalonii costumului bun au căzut unul dupa altul - totuşi i-am prins cu două ace de siguranţă şi voi coase nasturii acum, că nu am bani să-i cumpăr."
"Fondurile mele au ajuns acum la 8 penny. [...] voi fi nevoit să-i cer elevului meu [preda engleza la Roma] cu împrumut o liră fiindcă mi-e foame. N-am luat micul dejun şi n-am citit un ziar de cinci zile şi nu pot s-o mai scot la capat cu banii."
Scrisorile lui Joyce ni-l arată astfel teribil de uman, slab, jerpelit, bolnav (a căpătat glaucom de tânăr şi a trait mereu cu teama orbirii, precum Homer, la care nu cu puţină mândrie face câte o aluzie) şi câteodată incapabil să vadă ce scria (unele scrisori sunt chiar dictate), cu grija nu doar a lui ci şi a iubitei sale, Nora, (devenită soţie abia în 1931) şi a celor doi copii, Giorgio şi Lucia, pe care i-a tot purtat după el din Italia în Elveţia, înghesuindu-i în apartamente sărăcăcioase alături de alţi 11 oameni. Lucia îi va amărî mai târziu şi mai tare viaţa destul de nefericită, îmbolnăvindu-se de schizofrenie şi fiind internată la vârsta de nici 30 de ani.
E tare greu să faci "cronica" unui volum de corespondenţă fără să aluneci pe panta biografică. Am să mai menţionez deci doar faptul că de fiecare dată când citesc o asemenea lucrare monografică rămân în admiraţia acestor oameni care au reuşit să depăşească mizeria materială a fiecărei zile şi să îşi construiască lumile lor, la lumină de opaiţ, cu peniţa pe hârtie, cu burta goală* şi găuri în ghete, înspirându-se din propriile lor vieţi efemere şi mici pentru adevăratul sens al vieţilor lor, cărţile pe care le scriau.
