„Culoarea purpurie” de Alice Walker
Un roman incredibil, memorabil. Un roman pe care îl voi reciti în fiecare an, pentru a-i pătrunde esența cât mai bine. Un proverb parcă spunea că o nenorocire nu vine niciodată singură, iar această care se relevă întocmai, chiar de la începutul ei, în aceste cuvinte.
Am auzit de acest roman pe când urmăream un episod din emisiunea lui Oprah, în care ea însăși își povestea propria viață. Atunci, nu știu cum, a făcut referire la faptul că a jucat în filmul „Culoarea purpurie” și că știa, încă de la început, că acest film este făcut pentru ea: dat fiind faptul că și ea, de mică, a fost abuzată de către propriul ei tată și a fost nevoită să avorteze și să îndure o viață chinuitoare. Pe de altă parte, numele unui personaj, „Harpo”, citit de la coadă la cap reiese „Oprah”. De atunci știu că am vrut să pun mâna pe acest roman, însă îl găseam numai în engleză. Când am văzut că a fost lansat la Bookfest 2015, am zis că trebuie să pun imediat mâna pe el și să-l devorez. Ceea ce am și făcut!
Celie, încă de la paisprezece ani, începe să-i scrie scrisori lui Dumnezeu. Încă de la paisprezece ani, ea, o adolescentă afro-americană, trăind în mediul ostil al Sudului de la începutul secolului al XX-lea, dă piept cu greutățile vieții: trăind în sărăcie, aceasta este abuzată de către propriul ei tată și lăsată însărcinată chiar de către acesta. După ce mama ei va fi murit, ea va fi nevoită să suporte pornirile tatălui său și să aibă grijă de ceilalți frați, până când, căsătorindu-se din obligație, va pleca departe de familie unde, crezând că și-a găsit în sfârșit locul pe acest Pământ, va trăi într-o relativă pace. Totuși, umbrele trecutului îi vor înconjura mereu amintirile precum o aură întunecată, iar inima lui Celie va tresări mereu la amintirea acelor vremuri chinuitoare, pline de abuzuri și suferință. Și, totuși, nenorocirile continuă să facă parte din viața ei chiar și acolo unde credea că, în sfârșit, îi este locul.
Deși ajunsă la o vârstă înaintată, date fiind împrejurările în care ea este nevoită să trăiască, Celie continuă să-i scrie lui Dumnezeu: îi scrie despre viața ei chinuitoare, despre soțul ei care o bate și o batjocorește, îi scrie despre copiii vitregi care râd de ea și nu-i arată niciun pic de iubire, îi scrie despre dragoste, despre suferință, despre aspirații și despre sora ei plecată în lume despre care nu mai știe nimic. Scriindu-i, Celie caută un răspuns la toate întrebările care o încearcă - neștiind că, de fapt, își pune tot mai multe întrebări -, caută o ceritudine a vieții ei scufundată în suferință și în tristețe, în lacrimi și în vorbe nespuse. Deși simte că existența ei pe această lume este de prisos, este sincopată, seacă, Celie își caută în rost în aceste pagini pe care le umple cu speranță și trăire, ca și cum întreaga ei existență s-ar rezuma la scrisorile adresate divinității.
Citește în continuare aici.
