Desene pe asfaltul seriozitatii
Oricât de neobişnuiţi ar fi cititorii din România deopotrivă cu lumea
islamică ori cu romanele de benzi desenate, “Persepolis” (Editura Art,
2010) va topi orice reţinere. Chiar şi o simplă răsfoire a romanului
tradus acum şi în română, după o carieră internaţională impresionantă,
este suficientă ca să te captiveze.
Marjane Satrapi a devenit o
autoare celebră imediat după ce publicul francez a citit “Persepolis”.
În mod ironic, poate, este cel mai cunoscut scriitor de origine persană
lansat în Franţa după anul 2000. Cu toate că franceza este doar limba ei
de adopţie, Satrapi recunoaşte în interviuri că traducerea poate fi
înşelătoare chiar şi pentru un roman grafic: “În Franţa se spune că o
traducere este ca o femeie. Este ori frumoasă, ori fidelă. Cred că e mai
bine să fie frumoasă, pentru că atunci când este prea credincioasă
originalului, s-ar putea să fie prea urâtă. Francezii…”.
Autobiografie în alb şi negru Romanul
este o autobiografie atât de seducătoare, încât nici nu mai are
importanţă în ce măsură sunt romanţate faptele. De altfel, s-ar putea să
nu fie prea târziu pentru publicul românesc în memoria căruia bântuie
amintiri contradictorii legate de propria revoluţie să descopere
iluziile şi deziluziile care au însoţit revoluţia islamică din Iran.
Desenată
în cea mai mare parte în alb şi negru, povestea micuţei Marjane şi a
locului pe care muzica rock îl are în imaginarul musulman este cât se
poate de apropiată de orice amintire despre copilăria şi adolescenţa în
totalitarism.
