Dragoste, suferinţă, violenţă
Istoria personală a protagoniştilor cărţii e marcată, mai mult chiar decât în alte scrieri ale autoarei, de apariţii din trecut, adevărate fantome care, după ce au dominat tinereţea personajelor, continuă să le bântuie. Deşi preocupat, fără îndoială, de aspecte dintre cele mai diverse ale conflictelor rasiale de pe teritoriul Statelor Unite, inspirat chiar de cazul real al lui Margaret Garner, Beloved nu rămâne nicidecum un roman dominat exclusiv de acestea, ci se transformă pe parcurs într-o extraordinară poveste despre prietenie, obsesii, singurătate şi, desigur, mai cu seamă despre semnificaţiile pe care le poate primi însăşi ideea de iubire. Toni Morrison însăşi a afirmat, de altfel, că uneori oamenii află mai multe despre dragoste tocmai din examinarea resorturilor profunde şi intime ale violenţei. Extraordinarul talent al scriitoarei constă, în romanul de faţă, în evidenţierea unui adevăr asupra căruia prezentul tinde să mediteze mai rar, anume că, reflectată prin prisma unei anumite experienţe de viaţă, violenţa poate fi percepută, cel puţin fragmentar, drept cea mai acută formă a iubirii. Desigur, în prim-plan se află decizia şocantă a sclavei fugare Sethe, mama aflată într-o situaţie limită şi care, pentru a nu-şi vedea fiica pradă chinurilor sclaviei, căci ştia prea bine ce însemnau acestea, o ucide ea însăşi. Făcând acest lucru tocmai pentru că o iubeşte atât de mult pe micuţa Beloved, Sethe demonstrează că, în romanele lui Toni Morrison, cea mai profundă dragoste se află extrem de aproape de violenţa cea mai cumplită, scriitoarea neezitând să vorbească despre capacitatea unui personaj feminin de a ucide ceea ce iubeşte cel mai mult - deloc paradoxal în acest context, tocmai din dragoste.
Încă înainte ca opera sa să fie încununată cu Premiul Nobel pentru Literatură, în anul 1993 (devenind, astfel, prima femeie de culoare care şi l-a adjudecat), Toni Morrison a fost apreciată atât de cititori, cât şi de exegeţii de cele mai diverse orientări pentru talentul de a aduce laolată, în romanele sale, elemente extrem de diferite, unele ţinând de domeniul mitului, iar altele de acela al istoriei sau magiei - desigur, unele venite pe filiera realismului magic pe care l-a practicat, la rândul său, dar dându-i un sens diferit faţă de expresia la care această orientare o avea în proza unui Gabriel Garcia Marquez, de exemplu. Astfel că, privite în ansamblu, scrierile lui Toni Morrison nutresc îndrăzneaţa dorinţă de a examina, la multiple niveluri, chiar acel cadru general al superstiţiilor ce constituie patrimoniul cultural esenţial şi străvechi al populaţiei de culoare de pe teritoriul Statelor Unite ale Americii. Romanele sale, prin urmare, de la Beloved la Song of Solomon sau Paradise, construiesc un soi de istorie paralelă a afro-americanilor, o istorie profundă şi cu atât mai convingătoare - şi, în multe din datele sale, mai emoţionantă - cu cât ea nu a fost niciodată înregistrată sau păstrată în mod oficial. Tocmai de aici şi doza de magie şi procentul necesar de superstiţii cu care scriitoarea îşi completează discursul romanesc. Şi tot de aici şi extraordinara capacitate a lui Morrison de a recurge iar şi iarăşi la strategia povestirii - ori a povestirilor suprapuse sau, dacă nu, a povestirii în ramă - desigur, nouă imagine a unei alte şi altfel de Şeherezade, dar una mereu capabilă să ţină la distanţă răul şi, uneori, chiar trecerea timpului, crezând întotdeauna până la capăt în mesajul actului însuşi de a povesti întâmplări din trecut, de fiecare dată grăitoare pentru oamenii din rândul cărora autoarea însăşi face parte.
