Eleanor și Park

Sincer, nu-mi găsesc cuvintele pentru a descrie cât de mult mi-a plăcut cartea asta. Aș spune că e minunată, dar mi se pare că-i fac un deserviciu. Eleanor & Park e un carusel de emoții în starea lor brută, neșlefuită, la care se adaugă câteva personaje memorabile, pe care nu ai cum să nu le iubești în ciuda micilor lor imperfecțiuni, dar și unul pe care eu l-am urât cu aceeași pasiune „folosită” pentru a-i detesta pe Voldemort, Umbridge și Snape din seria Harry Potter, de exemplu. Când vine vorba de cărți pentru adolescenți, prea puține sunt cele care au curajul de a renunța la clișeele care asigură vânzări și, în cele mai fericite dintre cazuri, recunoașterea la nivel mondial, în favoarea unei povești cu totul și cu totul originale, a cărei protagoniști sunt niște inadaptați pe care în lumea reală i-ai privi cu scepticism.

Eleanor și Park sunt niște personaje adorabile. Cel mai mult mi-a plăcut la ei că nu au părut niște exagerări, cum pare a fi tendința în romanele young adult din ultima perioadă (mă uit la voi, Sub aceeași stea și Toate acele locuri minunate) și că autoarea i-a creionat ca pe niște adolescenți normali, cu probleme și temeri cât se poate de banale, pe care ajungi să-i înțelegi după doar câteva pagini „petrecute” alături de ei. M-am regăsit în Park și în obsesia lui pentru supereroi, m-am regăsit în Eleanor și în nesiguranța pe care a căpătat-o de-a lungul anilor din cauza trupului său măricel. I-am înțeles, cred eu, extrem de bine și nu a fost nevoie de prea mult timp pentru ca între noi să se construiască un pod prin care să fim conectați la un nivel sentimental.

Citește în continuare aici.