False minuni
Emma Donoghue alege însă să compileze câteva cazuri semnalate de-a lungul timpului de așa-zise minuni în cadrul cărora copii, tineri, oameni de felurite vârste, dar mai ales fete tinere au suferit un soi de epifanie și au ajuns să se convingă singuri, prin cine știe ce căi misterioase, că pot începe să țină post negru de acum și până la finalul zilelor pentru a obține mântuirea și iertarea unui Dumnezeu despre care nu ne-a învățat nimeni că ar încuraja astfel de practici, în special în rândul copiilor.
Micuța Anna O’Donnell din Irlanda este un astfel de caz. Fictiv, cum spuneam, dar bazat pe întâmplări reale. Suntem în anul 1859, iar Irlanda a trecut printr-o traumă cumplită, o foamete formidabilă din cauza unei boli a cartofului și, aflăm de la un reporter de ziar din poveste, a practicilor necurate ale moșierilor irlandezi, dar și a unei indiferențe criminale a guvernului britanic, în urma căreia un sfert din populația Irlandei, în special săraci, mai cu seamă copii, a murit de foame. La propriu. Într-o țară pretins civilizată, dar pe care autoarea nu ezită să o ironizeze și să o critice prin gândurile și cuvintele unuia dintre protagoniști. În luna aprilie a anului 1859, când Anna împlinește unsprezece ani, ea se hotărăște să nu mai mănânce absolut nimic, ci doar să bea câteva linguri de apă pe zi și să zacă în pat pe măsură ce puterile îi slăbesc tot mai mult.
Nimeni nu știe sau nimeni nu vrea să articuleze cu voce tare care sunt motivele pentru care Anna a luat o asemenea hotărâre. Dar nici nu se dă nimeni de ceasul morții să o convingă să înceteze cu prostiile și să-și vadă de copilărie și de viață. Nimeni, nici preotul, cel care propovăduiește cuvântul Domnului, nici doctorul, un moșneag înapoiat cu idei rămase din Evul Mediu, nici măcar părinții micuței, care pierduseră deja un copil.
Citește continuarea recenziei pe Bookblog.