Hans Fallada – Fiecare moare singur
Prima impresie ți-o face titlul, un adevăr incontestabil, dar pe care prea puțini dintre noi ne grăbim să-l recunoaștem/acceptăm. După aceea descoperi dimensiunile deloc neglijabile ale cărții – peste 700 de pagini. Iar când afli și că romanul a fost scris în doar 24 de zile, cu câteva luni înainte de moarte, totul pare să se transforme într-o ultimă suflare prin intermediul căreia autorul aruncă în lume toate gândurile și trăirile acumulate în anii cumpliți ai ororilor și nedreptăților din timpul celui de-al doilea război mondial – ani în care a refuzat să-și părăsească țara, poate tocmai pentru a putea oferi apoi o mărturie asupra a ceea ce cu greu și-ar putea închipui generațiile viitorului că a fost posibil. Când ne gândim la Hitler și la Germania în timpul conflagrației pomenite, primele imagini care ne vin în minte sunt cele ale lagărelor în care erau exterminați evreii, teroarea în care trăiau aceștia și chinurile inimaginabile pe care le îndurau. Prea puțin ne gândim cum au trăit germanii de rând acele vremuri, care era atmosfera cotidiană în Germania nazistă în timpul războiului, cum erau percepute idealurile Führerului de către poporul său. Tendința de a-i asocia pe toți germanii cu Hitler și acoliții săi a putut fi înlăturată sau măcar diminuată de astfel de mărturii care prezintă cel de-al Treilea Reich din interior.
„Eva Kluge, poștărița epuizată, aude totul; știe că în clipa aceea e jefuită, dar nu-i mai pasă. Lumea ei e distrusă și nu mai poate fi niciodată reparată. De ce să trăiești pe lumea asta, să dăruiești viață copiilor, să te bucuri de zâmbetele și de jocul lor, dacă apoi sunt transformați în animale?” (pag. 59)
Romanul lui Fallada are la bază fapte reale – povestea unui cuplu de muncitori care au opus rezistență nazismului așa cum au putut, scriind cărți poștale împotriva regimului și a Führerului, pe care le distribuiau apoi în diferite locuri din Berlin. Poate părea puțin, dar în acel imperiu al terorii, în care toată lumea se ferea de toată lumea, în care vorbele erau ușor răstălmăcite și oricine era un potențial suspect, scrierea și plasarea acelor cărți poștale cu mesaje menite să deschidă și altora ochii era un adevărat act de curaj, sau, în ochii autorităților, un act de trădare de țară, pedepsit cu moartea.
Citește continuarea recenziei pe blogul Bookhub.ro.