Istoria artei a lui Gombrich la Editura Art
Nu numai că problemele de istoria artei sunt dezbătute într-un mod logic, cu un vocabular simplu, uşor de înţeles de către oricine, nu numai de specialişti, dar şi întreaga perspectivă asupra unui subiect atât de amplu este limpede, făcându-i uşor pe cititori să perceapă modificările esenţiale care apar la trecerea de la o perioadă la alta şi motivele care stau în spatele acestor schimbări. Cei care sunt neîncrezători în utilitatea unui astfel de proiect pot deschide volumul la prima pagină, unde vor da peste următoarea frază, poate cea mai potrivită frază pentru a începe o istorie a artei: „S-o spunem clar, de la început, «arta» nu are existenţă proprie. Există doar artişti."
Arta nu este un scop în sine, nu este o categorie apriorică, ci doar o predispoziţie către imitarea lumii ideilor, o modalitate de a se exprima şi de a relaţiona cu universul înconjurător. Arta este consecinţa iubirii de frumos, a nevoii de expresie pe care fiecare om o încearcă. Privită din acest punct de vedere, arta nu este o categorie care să impună în mod obligatoriu manifestări de anumit tip, dezvoltarea ei nu este indiferentă de condiţia umană şi de experienţele semnificative ale unei epoci. Cum arta este rezultatul muncii artiştilor, ea este, asemenea oamenilor, condiţionată de timp şi spaţiu, deşi îi supravieţuieşte creatorului său. Tocmai datorită trăiniciei sale, opera de artă a fost mult timp considerată o formă de absolut. Dacă ea le supravieţuieşte creatorilor, asta înseamnă că are caracter veşnic, fiind deci o fărâmă de divinitate pe Pământ. Aşa au crezut foarte multe generaţii din trecut şi tocmai din pricina acestei credinţe arta a avut foarte mult de suferit. Fie că este vorba de iconoclaşti, care condamnau închinarea în faţa artei, fie că este vorba de cruciaţii care distrug monumentele antichităţii păgâne, nu puţine sunt luptele duse împotriva trăiniciei operelor de artă. Distrugerile sunt imense, iar pierderile pe care le-am suferit sunt regretabile.
