Jorge Edwards: "În general, personajele mele sunt călite în iluzii şi chinuite de îndoieli"
Jorge Edwards (nascut în Chile, la Santiago, în anul 1931) este unul dintre cei mai mari scriitori de expresie spaniolă ai zilelor noastre. A primit Premiul Naţional de Literatură (1994) şi Premiul Cervantes (1999), cea mai înaltă distincţie pentru literatură din lumea hispanică. În România, cărțile sale sunt publicate de către Editura Art, unde până în prezent din opera sa au apărut două titluri: Casa lui Dostoievski și Originea lumii.
Ciprian Măceșaru: Stimate domnule Jorge Edwards, suntem într-un moment în care aproape toată planeta fierbe, în care nemulțumirile generate de criza economică (dar și politică în multe țări) sunt tot mai accentuate. Multe dintre personajele dumneavoastră par să aibă o arzătoare dorință (tipic sud-americanilor, aș spune, judecând de la distanță și influențat evident de clișeele folosite
atunci când se vorbește despre America de Sud), permanentă de a schimba totul, de a răsturna situația politică a unei societăți. Spirite revoluționare, așadar. În Originea lumii, Felipe Diaz se arăta dezamăgit de felul în care se prezintă lumea după căderea Zidului berlinez.
Cum vedeți situația actuală a lumii, ce schimbări majore credeți că vor apărea?
Jorge Edwards: În America Latină, nemulţumirile faţă de lumea reală, aproape mereu îndreptăţite, dau naştere impulsurilor inaugurale, dorinţei de a rade totul şi de a începe de la zero, din anul întâi al istoriei. Şi asta nu doar în politică. În primele decenii ale secolului trecut, poetul chilian Vicente Huidobro credea - şi încerca să-i convingă şi pe alţii, împotriva a orice - că poezia începe cu el. Predecesorii lui descriseseră ploaia, cântaseră frumuseţea unui trandafir: el aducea ploaia şi făcea florile să înmugurească în poezie. Era teoria lui creaţionistă. Şi istoria cubaneză, conform rapsodului şi conducătorului ei suprem, Fidel Castro, începea cu sosirea navei Granma, corabie legendară, cu eroii săi la fel de legendari, pe coastele Cubei. Cum schimbările, cel puţin cele sociale, eşuează, vrem de fiecare dată s-o luăm de la capăt. În general, personajele mele sunt călite în iluzii şi chinuite de îndoieli. Multe dintre povestirile mele ar putea purta titlul romanului clasic al lui Balzac, Iluzii pierdute.
Sper că lumea va supravieţui şi mai sper, mai presus de orice, că spiritul, în sensul cel mai larg al cuvântului, nu doar în sensul lui religios, se va păstra şi-şi va recupera teritoriile. Aşa-numitul progres mi se pare asociat cacofoniei, prostiei generale, bombardamentului publicitar. Sună
telefonul şi o voce mecanică îmi recomandă un tratament pentru calviţie, un resort în nu ştiu ce insulă din Caraibe etc. Visez la o doză serioasă de tăcere, de intimitate, de contemplare liberă şi tihnită a naturii. Această căutare, pasionată şi tăcută, m-a făcut să recitesc două eseuri ale lui Michel de Montaigne şi să scriu un roman-eseu: La muerte de Montaigne (Moartea lui Montaigne). E romanul meu cel mai puţin vizibil, într-un anume sens, şi cel care a provocat cele mai multe reacţii entuziaste din partea unor cititori pe care nu-i cunosc şi care-mi scriu.
Restul articolului va fi disponibil aici.
