Dragoș Preutescu și Anca Zaharia și-au dat seama, ca mulți alții înaintea lor, că degeaba citești dacă nu începi să și discuți despre cărțile astfel descoperite, prin urmare începem o serie de recenzii altfel: alegem o carte, o citește fiecare dintre noi, iar dialogul rezultat (care deseori începe chiar înainte de a ajunge la finalul cărții) îl citiți aici, în rubrica Lectură în dialog. Astăzi vă arătăm și vouă ce am discutat după ce am citit Barbă Albastră, scrisă de Kurt Vonnegut, și vă invităm și pe voi să ne „întrerupeți” cu idei noi, întrebări sau concluzii.

Biografia ireală a realului tragic

AZ: Cine mă cunoaște, știe că râd greu la cărți, filme, glume, chiar bancuri. Majoritatea fiind caracterizate (doar) de trivialitate și vulgaritate, nu mă încântă și nu mă impresionează, pentru că să înjurăm sau să fim vulgari reușim cu toții fără efort, sunt sigură. La Barbă Albastră, am râs chiar de la primele pagini, m-a prins foarte repede și, la fiecare câteva pagini, îmi tot spuneam, ba uneori cu voce tare: „Iată umorul așa cum trebuie el să fie, cu referințe, cu o anume structură și complexitate”. Nu ți s-a părut că, dincolo de orice, dincolo chiar de tragismul care a însemnat soarta armenilor, un element central este comicul? De limbaj, de situație.

DP: Îmi aduc aminte două versuri care mă inspiră atunci când totul devine mai greu: „Întotdeauna voi lua viața mai în râs / cu o octavă mai sus”. Oamenii inteligenți, trecuți prin tulburările vieții, găsesc de cele mai multe ori scăpare prin umor. Ironia vieții merge mai mereu mână în mână cu tragismul. Kurt Vonnegut e un autor trecut prin viață și are de unde să mobilizeze situații comice pentru personajele sale, nu doar pentru cele din romanul Barbă Albastră. Rabo Karabekian pare a spune: „Nu am murit, deci îmi puteți citi biografia”. Eu spun că fiecare detaliu important din roman e un mesaj al ironiei tragismului.

Citește continuarea dialogului pe blogul Ancazaharia.ro.