"Luminătorii” este un roman greoi. Din orice punct ai privi. Mie mi-a fost teamă de el și pentru asta l-am ocolit săptămână după săptămână. Mi-era teamă că îl voi citi întrerupt și că pauza se va prelungi zi după zi. Am citit primele pagini cu sufletul strâns. Îmi plăcea povestea, mă atrăgea stilul, mă omora fontul mic. Nu ar fi putut folosi editura un font mai mare, aveam după aia un mamut de carte (nu că nu ar fi deja destul de mare și de grea).

Stilul autoarei este unul care mi-a plăcut foarte mult, dar nu am înțeles de ce a optat pentru capitolele extrem de lungi. În cea de-a doua jumătate a romanului, acțiunea este accelerată, capitolele mult mai scurte. Dar cititorul este tentat să abandoneze cartea și ar fi păcat.

Luminătorii – oameni și astrologie

Eu am continuat pentru că mi-a plăcut subiectul. Și pentru că am fost curioasă să văd cum s-ar putea împleti astrologia în acest subiect. Nu am mai întâlnit o astfel de carte. Regret că nu am mai multe cunoștințe în acest domeniu. Poate aș fi putut interpreta desenele de la începutul părților romanului. Casele (dacă nu mă înșel) și toate simbolurile desenate în interiorul lor mi-au stârnit curiozitatea.

Luminătorii – un roman complex

Un alt lucru pe care l-am apreciat (dar care m-a și bulversat totodată) este modul gradual în care au fost introduse personajele. Extrem de multe și extrem de variate, personajele ar fi putut genera adevărate migrene. Totul mi s-a părut ca o scenă rotativă. Apare un personaj, lumina se mută pe el și se derulează întreaga lui poveste. Ce l-a adus în Hokitika, ce face aici și ce rol are în toată povestea. Deși autoarea sare de la un personaj la altul și ai fi tentat să crezi că umbrele se vor întinde asupra celorlalți, te înșeli. Niciunul nu stă în umbră și tot misterul se adâncește pagină după pagină.

Citește continuarea pe blogul Ancasicartile.