„Manual pentru femei de serviciu” este mai mult decât un volum de proză scurtă. Este o invitație la o discuție amicală, o discuție intimă cu un om care își dezvăluie fiecare secret. Nu există granițe în această carte de povești pentru oameni mari. Lucia Berlin împletește istorii personale cu bucăți de ficțiune. Nu știi unde să plasezi liniile de hotar, nu știi care este adevărul și care este ficțiunea. Totul este natural, brut, sincer. Te șochează, te vrăjește, îți face pielea să se înfioare.

 “Mama a scris povești adevărate, nu neapărat autobiografice, dar pe-aproape.”

Deși nu sunt o mare iubitoare de proză scurtă, acest volum-eveniment mi-a mers la suflet. Uneori a fost mai greu de citit. Și nu pentru limbajul său. Pentru că acesta este plin de înflorituri și de un soi de detașare care îi este specifică  numai omului care are capacitatea de a-și recunoaște greșelile din timpul vieții și știe să și le asume.

Patruzeci și trei de povești sau patruzeci și trei de mărturii? Câte puțin din toate, aș spune. Deși unele pasaje sunt foarte greu de citit. Sunt niște povești cutremurătoare și ți-e greu să le parcurgi fără nodul aferent din gât. De la copilul abuzat la experiențele unei femei dependente de alcool, de la femeia care se chinuie să aibă o relație normală cu mama ei la dificultatea de a-și crește copiii. Episoade cu iubiri care sunt destinate eșecului, clinici de dezintoxicare pentru viciile sale, frânturi din vieți care par puse sub stele mai puțin norocoase. Obsesie, obișnuință, dorința de a aparține cuiva, de a-și găsi drumul și locul. Locuri de muncă insolite și situații care stârnesc zâmbete. Pe scurt, viața adevărată.

Citește continuarea recenziei pe blogul Ancasicartile.