Medalie de argint: B. Fundoianu
Recuperarea unui concept
Sunt în asentimentul lui Razvan Voncu, a carui interventie pertinenta din „România literara" (nr. 20, p. 15) se încheia cu urmatoarea sugestie: „Prezenta editie reprezinta un foarte insistent îndemn la recurs, adresat istoriei noastre literare". Ceea ce nu înseamna numai repozitionarea lui Fundoianu, ci si acceptarea realitatii ca, dupa un veac, avem piedici imense în a-i descrie adecvat poezia. Perspectiva noastra asupra obiectului s-a alterat. Cei aproximativ cincisprezece ani de realism socialist au perimat aproape ireversibil întelesurile si varietatile conceptului de „modernism". De aceea, încadrarea operei fondaniene necesita precautii si apropiere microscopica de înrâurirea franceza de la sfârsitul secolului al XIX-lea asupra stilisticii poeziei românesti. Daca acceptam ca numai lirismul, ambiguitatea si versul alb sunt coordonatele modernismului, atunci apelam la o definitie trunchiata. Nici Verlaine nu a renuntat la retorica, în ciuda instigarii lansate în „L'Art poétique" („Prends l'éloquence et tords-lui son cou !"). Sucirea echivala cu gâtuirea spânzuratilor care, pe punctul de a-si duhul, sunt putin eliberati din strânsoare. Totul facut pentru oripilarea si delectarea cititorilor.
Or, Fundoianu cunostea minutios jocurile si sarjele modernistilor francezi. O demonstreaza din plin în „Câteva cuvinte padurete", prefata la placheta „Privelisti" (1930). Printre directiile principale asupra carora se axeaza consideratiile de acolo se numara mutatiile suferite de prozodie. Nicaieri nu reiese ca reforma a mers în directia alungarii constrângerilor metrice. Doar exercitiul de redactare a descoperit angoasele imperfectiunii. Reforma lexicala orientata înspre termeni dezgustatori si-a gasit astfel pandantul. A ramas totusi o zona armonica, imposibil de explicat, similara cu bataile tic-tac ale ceasornicului. Argumentele invocate provin din propriile poeme: „asonanta lua în mod clandestin, dar progresiv, rolul rimei; a rima sud cu surd, seaca si calca, semn-ren si trup-sarut, într-un vers plin, corect, masiv, trebuia sa dea poemului o singulara putere interioara, sporita de ambitia si vocatia de-a da limbei un fel de sonoritate surda, abrupta, un ecou de metal, de glont de pusca, în locul râsului unui prund de margaritar lins de un pahar de cristal!" (p. 107). Îmi permit sa fac si o marunta digresiune pe marginea oportunitatii editarii genitivului „limbei". Ar fi util de analizat daca respectiva forma constituie o marca stilistica. Fiindca, altminteri, este posibil ca în varianta reprodusa sa ne confruntam cu o greseala de lectiune.
Ca sa percepem cât de cât corect mladierea stilului, sa ne îndreptam atentia asupra catrenului initial din poemul care deschide „Privelistile", printre putinele texte nedatate de scriitor în editia princeps: „Ca un paing, Urâtul se rupe dintre ate,/ în bezna, iata, râsul cu sângele îl scuipi/ si nimeni nu-i furtuna de gât sa mi-o agate/ si din privire ochii sa mi-i desprinda, bumbi" („Parada", p. 111). Daca nu am sti cine este autorul, am banui ca, la nivelul frazarii, fragmentul îi apartine lui Ion Barbu. Diferenta între cei doi consta în efectul urmarit. Autorul „Jocului secund" cauta sa distraga atentia, în vreme ce Fundoianu doreste sa atraga privirea asupra savantlâcurilor. Ultimele trei versuri se bazeaza pe hiperbat, al carui potential imagistic este augmentat de cezura extrem de riguros construita în functie de rima încrucisata. Ca atare, dupa schema echivalentelor între versuri (1 si 3; 2 si 4), pauzele se instaleaza dupa silaba a patra, respectiv a cincea. Astazi, tiparul de compozitie ramâne imperceptibil. Grija pentru aspectul exterior este specifica si modernistilor. Evident, cu mentiunile precedente din „Câteva cuvinte padurete". Înca un pasaj elocvent pentru tehnica lui Fundoianu se afla în „Herta IV": „Astepti în toata seara aceeasi diligenta,/ care debarca aceiasi ovrei ce se întorc" (p. 119). Acolo, cezura se modifica dupa determinantul pronominal cu valoare de adjectiv. De la Conachi la Eminescu, ne se obisnuiseram ca substantivul sa alcatuiasca o unitate ritmica alaturi de toti adjuvantii lui. Or, Fundoianu respecta norma în primul vers si o încalca în urmatorul. Sabotarea coeziunii evidentiaza capacitatea cameleonica - alt indiciu al modernitatii.
