Menajeria oropsiților

Tennessee Williams (1911-1983) este prea cunoscut ca dramaturg – piesele sale de teatru premiate cu Pulitzer au fost adaptate inclusiv pentru cinema – pentru a stîrni interes și ca autor de proză scurtă, în ciuda faptului că a scris vreo șase volume de povestiri (cîteva povestiri fiind de asemenea adaptate pentru cinema), deloc mai prejos decît restul operei sale. Dacă nu mă înșel, acest mic volum de proză scurtă este primul tradus la noi și, în lipsa unei note asupra ediției, cele nouă povestiri par a fi fost selectate dintre cele scrise între anii 1937-1955 (adică perioada de înainte de debut și cea a marilor succese), plus două texte din anii ’70 (perioada de umbră a carierei sale, cînd alcoolul și consumul de droguri i-au afectat cariera).

La o privire de parțial ansamblu, această restrînsă selecție din proza lui scurtă (cam zgîrcită selecție, dat fiind că apare totuși într-o „Serie de autor”) are ca protagoniști tineri aflați în fața unor momente decisive, de intrare în viața de adult, de confruntare cu propria alteritate, de acceptare a propriei diferențe sau de adaptare a diferenței lor în societate. Majoritatea sînt, așadar, niște inocenți/ marginali și se află în pragul unui moment, deseori „nerușinat”, care le marchează sau chiar le sfîrșește viața. Pe alocuri mi-a amintit de povestirile unei alte autoare sudiste despre care am scris aici: Flannery O’Connor.

În „Poiana cu copii albaștri” – o povestire probabil cu substrat autobiografic scrisă pe vremea cînd Tennessee Williams era la colegiu – o fată devine fascinată de un coleg de facultate care scrie poezii și împarte cu acesta un moment intim înainte ca ea să părăsească orașul împreună cu logodnicul pentru a-și începe viața de femeie adultă. 

Citește continuarea recenizie în Revista Familia.