Neo-gotic argentinian
După ce Borges a fost deja etichetat ca autor fascistoid, i-a venit acum rîndul lui Cortázar, în Argentina, să fie criticat acerb de tinerii critici şi scriitori: nu e vorba doar de naivitatea lui politică din ultimii ani şi nu doar de sentimentalismul dulceag, cu insuportabile accente machiste, din Rayuela, văzut în ansamblul lui ca un experiment avangardist tardiv şi de aceea „născut mort chiar din faşă“. Chiar opera lui majoră, de autor de povestiri neofantastice, e pusă sub semnul întrebării din cauza detectării unui ton fals şi plin de pretenţii fără acoperire. Mariana Enriquez, o scriitoare născută în 1973 şi aflată în plină afirmare, nu participă deloc la acest (nejustificat) rechizitoriu: pentru ea, Cortázar e viu pentru o tendinţă pe care cititorii din perioada lui de afirmare nu au observat-o, anume faţeta sa neo-gotică. Julio Cortázar e demn de a fi urmat pentru sondările sale curajoase în zonele inexprimabile ale fricii, iar pentru Mariana Enriquez, aşa cum declara într-un interviu, frica e un liant in extremis: într-o epocă a dispersării individualiste, cînd nici familia, nici asocierile profesionale nu mai asigură coeziunea socială, teroarea reprezintă „un factor de aglutinare, obligînd la a fi împreună şi a te proteja reciproc, e o formă de «solidaritate» uşor perversă“.
Se ştie că scriitorii vorbesc despre opera lor cînd îşi comunică impresiile de lectură: comentînd primul său contact cu opera cortazariană, Mariana Enriquez spune, într-un alt text, că, pentru ea, Cortázar a fost „primul autor argentinian care a reuşit să mă sperie. În adolescenţă, mă zbăteam între a termina povestirea şi dorinţa de a azvîrli cartea cît colo – lucru care nu mi s-a mai întîmplat decît cu Cimitirul animalelor de Stephen King – fiind convinsă că acea vrăjitoare de cartier se va vădi a fi însăşi vecina mea“. Este exact reacţia pe care o deşteaptă povestirile Marianei Enriquez din Ce-am pierdut în foc (Bucureşti: Art, 2017): un amestec de groază pe care o doreşti cît mai curînd curmată (aruncînd, fireşte, cartea cît mai departe) şi o fascinaţie care te îndeamnă să o citeşti pînă la capăt, chiar cu preţul unei groaznice suferinţe psihice.
E de mirare că volumul de povestiri care i-a adus Marianei Enriquez faima internaţională a avut un ecou atît de slab în cultura română. Motive obiective nu sînt: traducerea lui Marin Mălaicu-Hondrari este impecabilă (toate traducerile sale sînt ireproşabile, dar aceasta, alături de Ocolul orei în 80 de lumi de Cortázar, atinge culmile perfecţiunii). Probabil sîntem ocupaţi cu alte lucruri, probabil că avem alte traume de rezolvat, dar e păcat că impactul – pînă acum – al Marianei Enriquez nu a fertilizat în aceeaşi măsură cultura română aşa cum a făcut-o, la vremea lui, Cortázar, în anii ’70, cînd i s-au tradus primele povestiri.
Citește continuarea recenziei în Revista Apostrof.
