Norocul nu este o virtute

Oricât aș încerca, n-aș putea și nu ar avea rost să descriu acțiunea romanului. Ca atmosferă, totul se petrece în jurul anului 1866, în orașul Hokitika, o localitate neozeelandeză populată de căutători de aur dornici de îmbogățirea peste noapte. Aici ajunge, tocmai din Insulele Britanice, avocatul Walter Moody. După o nefericită călătorie pe mare, Walter se alătură căutătorilor de aur din Noua Zeelandă, însă imediat ce se cazează la hotel, nimerește în miezul unei întruniri secrete între 12 bărbați. Adunați pe ascuns, aceștia vor să dezlege câteva mistere petrecute recent în zona lor – moartea suspectă a unui bărbat, Crosbie Wells, în coliba căruia s-a descoperit o avere imensă, tentativa de suicid a unei târfe.

Deși ajuns acolo din pură întâmplare, avocatul intră în poveste, iar romanul se transformă într-o relatare continuă, întinsă pe sute de pagini, intrigi, zeci de personaje, trecut, prezent, viitor, trecut, iar revenire în reuniunea secretă. Walter devine un locuitor al orașului Hokitika, devine membru de încredere al cercului de investigație și va sfârși ca avocat al apărării, dezlegând o bună parte dintre ițele încurcate ale relatărilor.

Dacă mă plângeam eu că Orhan Pamuk are intrigi complicate și prea mult personaje, mi-a dat-o Literatura pe Eleanor, să îmi restabilesc standardele. Ei bine, dacă la Pamuk mai funcționează o hartă a personajelor, te mai ajută niște notițe și scheme, în cazul de față nimic nu ajută. Când crezi c-ai priceput ceva despre un personaj, nu-i nimic: în pagina următoare îl vei da uitării și va trebui să mai pricepi încă (n+1)*personaje nou introduse. Nu ajungi bine să te atașezi de un nume și de o intrigă, că te mută naratorul omniscient, vrând, nevrând, pe un alt cadru. Personajele, multe la număr, sunt lăsate baltă când ți-e intriga mai tumultoasă. Naratorul le lasă baltă acolo într-un colț și mai revine la ele fix când ai reușit să uiți complet c-aveai ceva abandonat în colțul camerei. Deși multe descrieri ale personajelor sunt extrem de detaliate (mai ales în prima jumătate a cărții), de parcă ai citi un roman rus scris într-un secol trecut, rapiditatea cu care se schimbă cadrele nu te lasă, practic, să te acomodezi cu vreun caracter anume. Deși ai avea, teoretic, informațiile necesare, practic, nu îți ajung timpul și energia să asimilezi/meditezi/faci conexiuni.

Citește în continuare pe raisabeicu.ro.