Oameni anxioși – Fredrik Backman, recenzie

Oameni anxioși – suntem toți reuniți sub cupola lumii

M-am gândit că îl cunosc pe Backman acum. Că știu către ce finaluri se îndreaptă și că i-am priceput trucul pe care iubește mereu să-l pună mereu în scenă. Că nu îi mai permit să mă prindă în interiorul scenelor pe care știe să le deschidă cu expresiile lui cheie. Nu știu dacă el are acest farmec asupra tuturor, dar vă spun că, pentru mine, Backman este un vrăjitor. Vorbește parcă anume cu sufletul meu, pe placul meu. Personalizează cuvintele, le insuflă fiecăruia alte valențe și altă putere.

Și în acest roman am avut pasaje pe care le-am citit de două ori. Și am simțit de fiecare dată cum se insinuează pe sub pielea mea. Tatuate pe interior, punând stăpânire pe gândurile și simțurile mele.

Există loc pentru aproape fiecare categorie de oameni: pentru nostalgic, pentru cel care se teme să iubească, pentru cel care iubește prea mult, pentru cel care a pierdut și pentru cel care nu știe să piardă. Diferențe? Doar în ochii noștri și în încrâncenarea cu care părem să ne mânăm prin călătoria asta numită viață.

Destine. Poduri și palme întinse

Am auzit de curând un lucru care m-a marcat: „la început, unitatea de măsură era palma”. Câte palme mai întindem astăzi? Câte mâini de ajutor? Câte îmbrățișări? Câte palme mai ridicăm a mulțumire către cer? Un personaj din acest roman spune că Dumnezeu nu ne apără de cuțite, dar a lăsat oameni care pot face asta pentru noi. Suntem diferiți? Da. Dar asta ar trebuie să ne facă să fim mai uniți. Piesele unui puzzle sunt diferite, dar se completează perfect una cu cealaltă. Dar mai găsim timp pentru luptele celor din jur? Pentru a privi problemele altcuiva?

Teorii. Teoreme. Planuri. Strategii. Suntem foarte buni la toate, dar mai ales la complicat lucrurile. La asta nimeni nu ne va întrece vreodată. E viața simplă? Poate că da. Sau poate că este atât de complicată pe cât putem noi duce. Sau cât o lăsăm noi să fie. Dragostea este piesa care ne poate reduce pe toți la același nivel. Dragostea este nevoia primară a unui om, elementul care poate alina, completa și vindeca. Vezi, domnule Backman, ce îmi faci? Mi se învălmășesc gândurile și mi se înghesuie literele în vârfurile degetelor. Desfac un fir (sau am impresia că pot să fac asta) și încâlcesc alte cinci. Trag o concluzie care mă poartă spre alte zeci.

Citește continuarea articolului pe blogul Anca și cărțile.