Oare de ce Cuba ar trebui să continue?
Nu există cred ţară mai parazitată de clişee decât Cuba. Mai rău ca la fotbal, politică şi Dacii, toţi se pricep la Cuba, ba chiar ştiu exact cum e acolo, mai ales cei care n-au dat în viaţa lor colţul blocului: „Dom'le, e plin de rable americane vechi, toţi fumează havane lungi cât ţeava de gaz, beau rom şi dansează toată ziulica pe străzi. Şi sunt comunişti, au o boală pe americani..."
Albumul Cuba continuă e o încercare de deconstruire a prejudecăţilor şi clişeelor despre Cuba, o încercare de a face dreptate unui spaţiu geografic, cu bunele şi relele lui. Este o lecţie de jurnalism sănătos, ameninţat azi precum o specie de mamifer pe cale de dispariţie. Merită citit cap-coadă cu atenţie şi luare aminte pentru că este un lucru serios, bine făcut. Nu e un album de artă, ci este un album-poveste, în care două limbaje complementare (imaginea şi cuvântul) dialoghează lejer, distins, cu respect reciproc, fără ca una să încerce să ia aerul celeilalte. Sau, e ca şi cum doi copii proaspăt întorşi din excursie cu clasa, le povestesc celor pe care nu i-au lăsat părinţii să plece fiindcă luaseră note mici. Şi o fac cu graţie, astfel ca cei rămaşi acasă să sufere mai puţin, să călătorească şi ei un pic, măcar cu gândul. Unul le arată poze, celălalt rememorează întâmplări remarcabile sau banale. E forma ideală pentru a te face să evadezi din realitate, să te pierzi în poveşti adevărate, e jurnalism curat şi cinstit.
Titlu albumului mă face să mă întreb, ca şi poate pe mulţi alţii - oare de ce ar trebui Cuba să continue? Acelaşi titlu mă face să mă întorc în timp într-o dimineaţă ploioasă de toamnă când am desfăşurat pe covorul din camera mare harta lumii şi am decis că voi pleca în Cuba. Am chemat alături doi prieteni fotografi: pe Cosmin Bumbuţ şi pe Bogdan Croitoru. Şi am plecat. De atunci, Cuba continuă, împreună sau separat. Lumea ne întreabă: „Da' ce găsiţi voi acolo, de vă tot întoarceţi?" Albumul lui Cosmin Bumbuţ şi al Elenei Stancu încearcă să ofere un răspuns la această întrebare, fără a idealiza poporul cubanez fără rost, fără a fi sentimental-dulceag în vreun fel, fără urme de nostalgii comuniste, nici măcar aidoma urmelor de arahide ce pot apărea accidental în ciocolata cu lapte. E o constatare precisă a unor stări de fapt, însă deopotrivă o constatare relaxată a unor stări interioare schimbate în urma unor călătorii succesive, a unor întâlniri mirabile.
De ce totuşi Cuba?
1. Pentru că este la capătul lumii şi uneori e bine să călătoreşti într-acolo oriunde ar fi. Despre Caraibe nu poţi înţelege mare lucru decât fiind prezent. În faţa mirosurilor în care se amestecă langusta cu unt, gardeniile şi fumul greu de eşapament, orice reportaj tv păleşte instantaneu. Pentru Cuba merită să ieşi din lumea ta mică şi confortabilă unde contextul şi cunoscuţii te fac să crezi că eşti cineva. E sănătos să fii un nimeni închis într-un tren fantomatic, ce face 5 ore în loc de 3 înspre o destinaţie banală, despre care nu ştii mare lucru, însă aştepţi să afli. Şi să îţi dai seama că nici măcar acest lucru nu e important. Fiindcă undeva pe acest parcurs afli ceva important despre tine însuţi.
2. Pentru că acolo descoperi oameni care nu au renunţat la un gen de bucurii simple pe care noi le-am pierdut. Cubanezii au un soi de inocenţă dezinvoltă în faţa răului şi urâtului. Ultimii douăzeci de ani au defrişat, odată cu pădurile patriei, ceva ireparabil în noi, românii. Contaminaţi fiind de o democraţie originală, am devenit victime ale manipulării mediatice excesive, ale permanentei lipse de timp, ale lucrurilor nesemnificative. Am pierdut în drumul avântat înspre mall, bucuriile simple ale vieţii cum ar fi taifasul cu vecinii, prietenia dezinteresată, mâncărurile simple, cărţile capabile să îţi schimbe viaţa. Unii cubanezi încă le preţuiesc şi acest lucru e fascinant.
3. Pentru că în Cuba nu e niciodată frig, nu există zăpadă cenuşie, peisaje cadaverice pietrificate de ger, şube, aburi ieşind pe nări şi ciorapi de lână. Acolo domnia Vrăjitoarei albe din Narnia s-a suspendat definitiv şi vara a învins gerul. Bucuria de a trăi e inevitabil legată şi de temperatură, umiditate, soare şi frumuseţea lumii în general. Vorbesc aici de frumuseţe frustă, încă necosmetizată şi trasă în ţiplă. Aşa ceva nu mai poţi să găseşti la Cancun, Punta Cana, Ibiza sau nici chiar la Varadero, un fel de Mamaie cubaneză expirată, bună doar pentru turişti cu bani, dar altfel foarte săraci în idei. Cuba are încă ‚la sertar' plaje şi locuri ascunse incredibil de frumoase de care nu e nici măcar conştientă, genul celor ce cândva l-au făcut pe Columb să creadă că nimerise drept în paradis. Până când, nu se ştie. Iată motivele pentru care Cuba ar trebui să continue.
Albumul ca întreg nu e doar o simplă constatare jurnalistică a unor locuri, fapte, personaje, ci e o dublă emoţie transpusă pe hârtie, o radiografie aproape completă a unei societăţi îngheţate o vreme în timp şi azi supusă unor schimbări progresive, despre care încă nu ştim dacă vor şi duce la un progres real. Elena Stancu se mişcă abil şi atent în această lume în schimbare, care ba îi pare familiară, ba îi sună străin, ba o copleşeşte de emoţii. Cu o determinare admirabilă, nu îşi pierde firea, ci întreabă, află, ia notiţe şi speră că tot ceea ce nu pricepe instant i se va limpezi mai încolo. Scrisul ei e matur şi tăios, fără figuri de stil inutile, iar jurnalistul din ea, de cele mai multe ori se dedublează într-o ‚fly on the wall' şi îi lasă loc cititorului să continue imaginar povestea. Are un minunat talent al descrierii, însă ştie şi cât de importante sunt informaţiile precise într-un reportaj. Afli astfel tot felul de amănunte despre baseball, despre cocoşii de luptă, despre pescuitul subacvatic, despre conga, ba chiar afli şi despre un Eliades Ochoa întâlnit accidental într-o autogară; afli cum e să te simţi plouat şi înghesuit pe bancheta unei maşini vechi sau cum e să dansezi salsa fără să ai habar. Elena ne pune deci înainte o sumedenie de snapshots făcute din cuvinte cuprinzând locuri, oameni, stări de fapt - un fel de album personal de familie format din texte bune, autonome, care stau bine în picioare şi nu se suprapun mai deloc cu fotografiile din carte.
Cosmin Bumbuţ şi-a asumat până-n plăsele identitatea de fotograf şi respiră imagine cu toată fiinţa. Cine îl cunoaşte ştie cât e de dificil să faci poze alături de el - vede tot, se mişcă permanent, e insistent, simte momentele cheie şi la sfârşitul zilei, are o selecţie descurajant mai bună decât a ta. Ba mai rău, aici în album uneori nu se abţine să scrie scurte intermezzo-uri şi o face bine. Textele lui sunt un soi de contrapunct la respiraţia largă a Elenei - constatări seci, însă pline de savoare. Povestea tăierii porcului pe muzică de salsa deasupra Şcolii de balet din Havana l-ar face invidios pe Tristan Tzara. Mai ales că absurdul e tocmai realitatea. Partitura forte a lui Cosmin din album sunt cele peste 250 de imagini care spun simultan două poveşti: cea a Cubei şi cea a lui însuşi. Ele nu pot fi descrise, ci trebuie văzute pe îndelete de către oricine are un interes real pentru fotografie. Cartea este deci moşită de la privire la print din această postură incomodă de actant şi dirijor deopotrivă. E un risc major să faci aşa ceva. În mare parte, acest pariu de a face selecţia de imagini, de a găsi un ritm al lecturii, de a prelucra, de a crea un layout şi a face pre-press a fost câştigat. Iar acest lucru face ca albumul să devină şi mai personal.
