Portugalia în care ne recunoaştem
Valea Pasiunilor este istoria unor iluzii şi deziluzii. O voce naratorială nuanţată, poetică, dar niciodată poetizantă, în care uneori se aude, alteori se pierde un glas de fată, spune povestea unei copile născute dintr-o relaţie clandestină, care îşi proiectează nevoia de vis şi revanşă în personajul mitizat al tatălui absent: îl iubeşte cu pasiune, îl imită, îl detestă şi, în final, îl iartă. „Onoarea mamei“, a Mariei Ema, abandonată cu burta la gura de Walter, „desenatorul de păsări“, plecat să cutreiere lumea, a fost salvată de fratele lui mai mare, infirmul Custodio, care a luat-o în căsătorie înainte de naşterea copilului, şi astfel fiica lui Walter i-a devenit acestuia, oficial, nepoată.
Spre deosebire de toate celelalte personaje care foiesc în carte, ea nu are un nume al ei: este, după context, cînd nepoata, cînd fiica lui Walter. Încremenită într-o falsă indiferenţă, copila poartă cu orgoliu rana relaţiei nelegitime a părinţilor, rana abandonării ei înainte de naştere. Se vede cu ochii celorlalţi şi, ca să le răspundă provocator, pe măsură ce creşte, încearcă să semene cu Walter, tatăl, bîrfit de familie în absenţă. Singurul lui act de prezenţă sînt scrisorile cu desene de păsări trimise din ţările pe unde colindă. Iar singura lui vizită în camera fiicei de cincisprezece ani, singura lor întrevedere, de cîteva ore, este laitmotivul cărţii.
