Preaiubita, Toni Morrison | Premiul Pulitzer pentru ficțiune

Preaiubita este un roman istoric deloc asemănător cu acelea pe care le-am mai citit. De data aceasta nu am citit o carte despre Holocaust, ci m-am dus mai departe, înapoi în timp, în perioada sclaviei. Romanul are la bază povestea lui Margaret Garner, o mamă afro-americană care a devenit cunoscută după ce a decis să își ucidă copiii decât să știe că și ei vor fi sclavii cuiva. Femeia și-a ucis doar o fiică din cei patru copii. Inspirată de disperarea mamei Margaret Garner, Toni Morrison o aduce în prim-plan pe Sethe, mamă a doi băieți, Howard și Bulgar, și două fete, Denver și Preaiubita. 

La optsprezece ani de la nenorocire, Sethe încearcă să ia viața de la capăt alături de Paul D. în casa 124. Spiritul copilului ucis bântuie atât casa, cât și sufletele celor doi, impiedicandu-i să uite perioada sclaviei, și distrugând fiecare fărâmă de umanitate rămasă în ei. În mod supranatural (ceva nou pentru mine), Preaiubita reapare în viața lui Sethe și a fiicei rămase în viață, Denver, ocupându-și binemeritatul loc în casa și mințile acestora. 

Ceea ce face Toni Morrison este să redea lupta negrilor în perioada sclaviei și mărturisesc că îți trebuie multă răbdare să citești și să înțelegi întâmplările. M-au impresionat multe fragmente care descriu în detaliu perioada cu pricina, iar acesta este unul dintre ele: 

Pe el, care se hrănise cu carne crudă de animale abia ucise, care, sub prunii încărcați cu floare zdrobise cu dinții pieptul unei porumbiţe înainte ca inima păsării să înceteze să mai bată. Pentru că era bărbat, iar un bărbat putea face exact ce voia; să stea nemişcat şase ore într-un puţ secat, la lăsarea nopţii; să se lupte cu mâinile goale cu ratonii şi să câştige; să vadă un alt bărbat, pe care-l iubea mai mult ca pe un frate, perpelindu-se pe foc fără o lacrimă, doar ca să ştie călăii ce înseamnă să fii bărbat.

Personajele și stilul de scriere

Înainte să citești cartea, trebuie să știi că ai nevoie de multă răbdare, atât din pricina subiectului, dar mai ales din pricina stilului în care scrie autoarea. Toni Morrison face salturi în timp, iar firul narativ nu este unul cronologic. Totuși, personal, am fost vrajită de narațiune, am simțit, atât cât este cu putință, durerea personajelor la lectura dialogurilor dintre acestea. M-am atașat de personaje și de zbuciumurile lor și m-au făcut să mă gândesc mult la prietenii și cunoștințele mele de culoare, dar, mai ales, la strămoșii lor.

Dacă ar fi să rămân cu o impresie finală legată strict de sclavie, nu știu exact unde și când s-a terminat, practic. Dacă s-a terminat. La o analiză superficială a societății în care trăim, încă am dubiile mele. Deși locuiesc într-o țară unde a fi rasist te pune la zid, cred că încă e loc de mai bine.

Citește continuarea articolului pe blogul Citibilă.