Rătăcitorii@Olga Tokarczuk
Avertizare: această carte are potențialul de a obosi cel puțin la fel de mult ca una dintre călătoriile la care face referire. Pe de altă parte, are potențialul de a rămâne în memorie tot la fel de mult, dacă nu din pricina rătăcirilor imaginației autoarei, expuse caleidoscopic, cel puțin grație plasticității înfățișării bizareriilor anatomice și a numeroșilor monștri conservați între paginile volumului.
Rătăcitorii este un text foarte conștient de sine, meta-textual la un nivel pe care nu l-am mai întâlnit cu asemenea claritate și intenție de la primul contact pe care l-am avut cu literatura optzecistă din România. Are un soi de „perspectivă auctorială de ansamblu”, mereu menținută în prim-plan, care face ca fiecare fir narativ deschis să pară din start perfect separat de tot restul, expus într-o vitrină aseptică, lăsând totuși impresia clară a unei înnodări finale. Este un text al cărui structură tronează masiv, sufocant asupra conținutului , subordonând fiecare paragraf unei idei centrale care este marcată cu o precizie științifică, din toate unghiurile imaginabile, atât de meticulos și de hipertrofiat încât nivelele scriiturii se delimitează nu doar conceptual ci și vizual în text, ca într-un soi de preparat microscopic.
Despre ce este vorba, în fond? Despre mișcare – problematizată nu atât ca simbol, ca filozofie, ca formă de libertate, ci ca unică soluție posibilă, ca o condiție sine qua non a unui puțin de normalitate și de echilibru posibil. Ideea de mișcare în toate fațetele sale, atât ca agilitate de gândire, cât și ca stare de tranzit geografic, este tratată aprioric ca fiind într-un conflict esențial cu descrierea directă, așezată, a prozei, așa că autoarea alege să o dezvăluie stroboscopic, ca și cum iluzia coerenței cinetice îi este refuzată textului ca mediu de exprimare, nerămânându-i decât snapshot-ul, cadrul iluminat brusc de un blitz de cuvinte. Aceste cadre au calitatea stranie a fotografiilor de mare viteză de la cursele de cai – acel amestec neliniștitor de forme șterse și de detalii sclipitor de clare, prin vreun hazard al lentilei: nările dilatate ale animalului altminteri lipsit de contur sau finish-line-ul clar în prim-plan dar cețos în fundal. Tehnica funcționează, este folosită cu un remarcabil control de către autoare pentru a plastifia (ca să folosesc un leitmotiv al cărții) ideea de mișcare, de călătorie, de pelerinaj ca singură metodă de a genera momente de claritate ca acestea. Totuși, trebuie spus că adeseori aceste tablouri par foarte căutate, își pierd credibilitatea tocmai din pricina obsesiei autenticiste resimțite mereu în fundal.
Citește în continuare aici.
