Recenzie: „Ce-am pierdut în foc” – Mariana Enriquez
Trag aer în piept, expir ușor și încerc să scriu despre acest fascinant volum de povestiri. Îmi dau seama că nu ar fi pe placul oricui, nu sunt genul de povestiri ușor digerabile, dar cei care le dau de gust rămân prinși ca într-o capcană în atmosfera obsedantă, plăsmuită de scriitoarea argentiniană. Poate că nu este doar meritul ei, dat fiind faptul că unele dintre povestiri au ca punct de plecare întâmplări reale din zbuciumatul spațiu sud-american, dar acest aspect nu face decât să crească intensitatea caracterului sumbru al acestora. Pornind, așadar, de la realități extrase din cotidian, Mariana Enriquez țese o pânză ca aceea de păianjen sau ca o ñandutí, în care arta literară reprezintă principalul ingredient. Nu este ușor de crezut că fapte precum cele din povestirile acestea s-au petrecut aievea, cândva, în Argentina sau oriunde altundeva în lume. Dar vă puteți convinge cu ajutorul lui Google că Piticul clăpăug (El Petiso Orejudo) a existat în realitate, iar îngrozitoarele crime descrise în carte nu sunt doar o expresie a imaginației. Ori că într-adevăr a existat un val de femei incendiate în urmă cu câțiva ani. Sau că Riachuelo chiar este unul dintre cele mai poluate râuri din lume, iar uciderea a doi adolescenți, relatată în povestirea „În ape negre”, este un fapt real.
Volumul cuprinde doisprezece povestiri bizare, încâlcite, care te vor urmări mult după ce ai închis cartea, pentru că semnele de întrebare pe care le lasă în urmă sunt numeroase. Fiecare amănunt are rolul său într-o potențială încercare de descifrare a enigmelor ce se strecoară în fiecare text. O provocare literară încântătoare, cel puțin pentru mine. Stilistica este relativ simplă, însă imaginile sunt foarte sugestive, puternice, încât ți se întipăresc pe retină.
„N-am putut-o uita pe fata aia și privirea ei. Nimeni n-avea să-i facă vreun rău, de asta eram convinse; mai degrabă ea era cea care putea face rău. […] Nu mai știam exact unde coborâse fata, dar trebuia să fi fost undeva pe lângă moară – parcul are o moară în stil olandez, nu mai funcționează, e transformată într-un magazin de ciocolată pentru turiști. Rătăcind printre copaci am dat peste poteci și peste o casă care făcuse parte din fermă. Acum e renovată, a ajuns muzeu și chiar sală pentru nunți exclusiviste, însă pe-atunci se afla în grija paznicului parcului și părea să zacă acolo, printre pini, uitată, stranie și pustie.
Poate că e fata paznicului, ne-a zis fratele Paulei, în timp ce ne ducea înapoi acasă și râdea de noi, fete stupide care au crezut că s-au întâlnit c-o fantomă.
Dar eu știu că fata aia era a nimănui.”
Citește în continuare pe Bookhub.ro.
