Tipar la o culoare
Nu e un secret, în lumea editurilor: tiparul monocrom e cel mai ieftin. Când vine vorba despre cărți ilustrate, însă, opțiunea pentru alb și negru nu mai reprezintă neapărat o modalitate de reducere a costurilor, ci o declarație de principiu.
Monocromia lui Marjane Satrapi nu vorbește; strigă.
Iranianca Marjane Satrapi a devenit celebră în toată lumea încă de la publicarea primului volum din Persepolis (în ediție franceză, cartea a apărut în patru volume; în ediția românească, într-unul singur) și a deschis apetitul unui public foarte larg pentru romanul grafic - considerat, îndeobște, o nișă editorială. Artist plastic (prin formația universitară) și bună povestitoare (din naștere), ea se exprimă negru pe alb și prin desen, și prin cuvinte. Persepolis este istoria ei personală: o autobiografie sinceră, necenzurată, deseori autoironică. Satrapi își povestește aici copilăria, adolescența, anii de facultate, cartea încheindu-se cu plecarea ei definitivă în Franța (în 1994). Nimic nu este eludat ori cosmetizat. Lumea ei este o lume fără griuri.
Adresată cititorilor occidentali, cartea explică pe larg istoria recentă a Iranului și modificările pe care le-a suferit societatea iraniană. Născută în 1969 într-o familie care se interesează de politică (într-un sens mai degrabă marxist), Marjane avea doar nouă ani la izbucnirea revoluției prin care a fost înlăturat șahul și a venit la conducerea statului Ayatollahul Khomeini. De la o zi la alta, viața ei s-a schimbat. Prizonierii politici (destui în familia și în anturajul ei) au fost eliberați, doar pentru a fi rearestați, unii chiar executați, ulterior. În locul școlii franceze mixte pe care o frecventa, Marjane a trebuit să meargă într-o instituție de învățământ specială pentru fete. Au început lipsurile și, în 1980, războiul cu Irakul. Nu în ultimul rând, ca toate fetele și femeile iraniene, Marjane a luat cunoștință cu vălul.
Vălul islamic are, de altfel, un rol special în Persepolis. El uniformizează, asprește ori persecută figurile feminine. Privitorul învață repede diferența dintre vălul purtat cu entuziasm (de „gardienele revoluției") și cel așezat pe cap de frica arestării; desenele lui Satrapi sunt minimaliste, dar extrem de expresive în această privință. În intimitatea casei, femeile sunt frumoase, elegante, ușor de deosebit una de alta. O dată ieșite pe stradă, însă, ele se pot confunda ușor una cu alta.
Cum spuneam, Satrapi nu omite nimic. Povestindu-și anii de liceu petrecuți la Viena, departe de familie, se desenează încercănată și înconjurată de rotocoale negre: tocmai descoperise drogurile. Dezamăgiri amoroase, ciocniri cu autoritățile de tot felul... prietenii, conflicte... întoarcerea în Iran și experiența curioasă a studiilor de arte plastice... prima căsătorie, divorțul... În ultima imagine a cărții, o descoperim la aeroportul din Teheran, gata să plece definitiv din țara nașterii sale, lăsând o familie zâmbitor-înlăcrimată în urma sa.