Toate-s vechi și nouă toate… Progresul între două epidemii.

În anii 1665 – 1666, Londra a fost crunt lovită de epidemia de ciumă bubonică, care a luat viețile a circa o sută de mii de oameni, ceea ce constituia, pe atunci, cam un sfert din populația orașului. În momentul în care a izbucnit molima, Daniel Defoe avea doar cinci ani, ceea ce nu-l împiedică să o descrie, mult mai târziu, într-o manieră care amintește de reportajul jurnalistic, în cartea sa Jurnal din anul ciumei. De fapt, printre numeroasele sale ocupații (în sfera comercială și politică), se înscrie și cea de gazetar, fapt care a influențat stilul lui Defoe atunci când, în preajma vârstei de șaizeci de ani, îmbrățișează cariera de scriitor și pune bazele romanului realist englez. Pretenția de relatare a faptelor reale și adevărate este susținută de însăși forma literară pe care o îmbracă romanele sale, astfel încât istorisirea amănuntelor ciumei, la fel ca și în cazul aventurilor lui Robinson Crusoe sau a vieții vestitei Moll Flanders, se înfăptuiește în baza însemnărilor unui martor ocular al evenimentelor, în cazul de față, în baza jurnalului pe care îl ține H.F. pe timpul ciumei.

Dată fiind situația pandemică actuală, nu mă uimește  resuscitarea interesului pentru literatura care evocă experiențe asemănătoare; uimitoare este însă, dincolo de experiența însăși, asemănarea dintre comportamentele oamenilor pe timp de epidemie, aceleași indiferent de veacul pe care îl trăiesc și de așa-zisul „progres” la care am lua, zice-se, parte. Mărturia oferită de Jurnal din  anul ciumei merită să fie luată în seamă tocmai datorită realismului de care vorbeam mai sus, Daniel Defoe folosind, în romanul său, date exacte din buletinele mortuare, precum și informații din alte relatări ale evenimentelor din acea vreme, în special din Jurnalul lui Samuel Pepys, sau făcând trimiteri la ipotezele științifice ale vremii și la dări de seamă ale unor martori specialiști, între care Loimologia doctorului Nathaniel Hodges pare să fie de referință. Ținând seama de faptul că romanul încorporează date verificabile, par veridice și relatările referitoare la felul în care au reacționat, emoțional și spiritual, oamenii la năpasta ce s-a abătut asupra-le, chiar dacă acceptăm unele exagerări sau inexactități cerute de formula artistică închipuită de autor. Spuneam, așadar, că sunt uimită de izbitoarea asemănare dintre atitudinile pe care le observ eu însămi vizavi de pandemia prin care trecem și cele descrise în carte, deși mai mult de trei secole despart cele două evenimente, și „sunt uimită” e doar un fel de a spune, sunt, mai degrabă, îngrijorată de confirmarea faptului că oamenii nu progresează moral și raționalîn același ritm cu progresul tehnologic. De ce ar fi aceasta o problemă este o discuție aparte, cu mai multe ramificații și destul de nuanțată, unele piste ale căreia ar putea porni de la întrebarea dacăne asumăm invențiile noastre și ca pe un act moral, dar discuția dată depășește interesul expunerii de față, mai cu seamă pentru că, înainte de ea, ar trebui să ne punem de acord cu faptul că într-adevăr se poate vorbi de o stagnare a omenirii, prilej pe care ni-l oferă comparația cu vremurile Jurnalului lui Defoe.

Citește continuarea articolului pe BookHub.ro.