Vegetariana de Han Kang
Dintotdeauna am avut o preferință pentru dubios. Pentru bizar, pentru deosebit, pentru ieșirea din tipare. Oameni, filme, evenimente. Seriale, poezie, teatru. Cărți. Am întâlnit până acum câteva cărți dubioase. Straniile și minunatele amărăciuni ale Avei Lavender e o carte dubioasă prin modul în care e povestită, deși nu aș putea spune exact cum. The Raven Cycle e dubioasă prin atmosfera creată, deși este o serie destul de light. Și mă întunec e dubioasă prin acțiune. Prințul Spinilor e dubioasă prin personajul principal sadic, irațional, *nemernic*, care totuși e plăcut de cititor. Dubioșenia tuturor cărților pe care le-am citit până acum se concentrează pe un anumit element, fie că e writing style-ul, fie că e povestea, fie ce am zis mai sus.
E clar că am crezut din start că Vegetariana va fi o carte dubioasă. Problema mea la momentul acesta e că nu pot determina cu exactitate ce a făcut această carte superbă atââât de dubioasă. Da, plotul e destul de inedit, dar îl văd foarte ușor eșuând. Personajele sunt oarecum banale, memorabile chiar prin faptul că sunt comune. Scrierea este, aș putea spune, chiar nepotrivită pentru lucrare: pe alocuri mi-a lăsat impresia de copilăresc, chiar de subdezvoltat. Cartea asta nu e dubioasă nici măcar prin lungimea ei; are de abia 250 de pagini. Ceva, cândva, cumva, a transformat totuși Vegetariana în ceva ce n-am mai întâlnit până acum, într-o dubioșenie de anvergură colosală. O combinație, probabil, între toate aceste elemente absolut obișnuite. Am adorat fiecare moment.
„Nevastă-mea nu a avut niciodată ceva special în personalitatea ei. Cel puțin așa am crezut până în ziua în care s-a hotărât să devină vegetariană. Sincer să fiu, nici măcar nu m-am simțit atras de ea atunci când ne-am întâlnit pentru prima dată: nu era nici prea înaltă și nici prea scundă; părul, tuns bob, nu era nici prea lung și nici prea scurt; tenul uscat, de nuanță gălbuie, se exfolia întruna; avea pleoape căzute și pomeți puțin proeminenți; era îmbrăcată în haine de culori neutre, inexpresive, ca și cum i-ar fi fost frică să-și arate personalitatea. Încălțată în cei mai simpli pantofi de culoare neagră, se apropiase de masa la care o așteptam, mergând nici prea repede, nici prea încet, cu pași nici prea grei, dar nici prea ușori.”
Citește continuarea pe Pălărisme.ro.
