What if...

Există, în istoria literaturii noastre, cîteva cărți care ne-au parvenit „gata citite”. Altfel spus, însoțite de o poveste complicată, fără de care accesul la ele e aproape de neconceput. E cazul Poemului invectivă pentru care Geo Bogza a fost condamnat la închisoare în anii ’30. Și încă de două ori. Cu girul lui Iorga, inapt pentru impudoare, și cu contribuția lui Brătescu-Voinești, uitatul (sper...) autor al schiței Puiul. E, de asemenea, cazul paragrafelor fușerite prin care Călinescu alege să-l descrie pe M. Blecher în Istoria... sa din 1941: mare ipohondru, criticul n-a putut suporta alura de confesiune spitalicească din Inimi cicatrizate. Mai greu îmi e să explic ce anume a condus la destinul cu totul ingrat al Poemului de oțel, volumul cu care Viorel Padina ar fi trebuit să debuteze în 1982. Să ne amintim: manuscrisul fusese premiat, așa cum fuseseră și cele ale unor colegi de cenaclu ai poetului (Alexandru Mușina, Elena Ștefoi ș.a.). Nu rămînea decît să i se dea drumul în lume. Foarte îndărătnic, însă, Padina s-a opus oricărei intervenții redacționale (citește: sugestiilor Cenzurii), ajungînd chiar, în 1987, să dea în judecată editura care continua să tergiverseze apariția. Curat gest de donquijotism! Nu singurul, în ce-l privește: în 1980, redactase un foarte radical Apel către Europa, interceptat, desigur, de Securitate și sufocat din fașă.

Citește continuarea articolului în Dilema veche.