Vasia, bunicul tău relatează povestea adevărată a familiei Annei Rakhmanko, așa cum i-a fost istorisită de Liuba, sora bunicului ei, la vârsta de 82 de ani. Liuba a ajuns în Siberia pe când avea patru ani, după ce familia ei originară din Bucovina a fost forțată să-și părăsească adevărata casă și a fost trimisă într-un îndelungat exil în nordul extrem al Uniunii Sovietice. M-a contrariat faptul că Liuba a rămas acolo, în acel loc îndepărtat cu climă aspră, iar asta a fost una din întrebările pe care i le-am pus Annei în interviul care urmează.

Pentru un cititor din România, tema Gulagului și a deportărilor în Siberia este destul de familiară – au fost publicate cărți în original și în traducere, iar unii dintre noi au rude sau cunoscuți care au trecut prin această experiență teribilă. „Nu sunt suficiente cărți pe tema asta”, crede însă Anna Rakhmanko, care s-a născut în Siberia și a plecat de acolo la șaisprezece ani, pentru că nu a putut considera acel loc acasă. „Nu a fost casa pe care familia mea a ales să o numească casă”, spune ea. A studiat jurnalismul la Sankt Petersburg, Paris și Berlin și a descoperit că romanele grafice sunt cel mai potrivit mediu pentru a spune poveștile adevărate ale unor oameni deosebiți.

Cel care a introdus-o în lumea benzilor desenate a fost artistul danez Mikkel Sommer, care de altfel ilustrează acest volum apărut la Editura Grafic în 2023, în traducerea lui Ingrid Baltag – am aflat cu uimire că Ingrid a fost profesoara de limbă română a Annei la Berlin, iar pe deasupra (o nouă surpriză!) Anna are și cetățenie română. Deși se cam sustrag ședințelor foto, Anna și Mikkel au fost îndeajuns de drăguți să îmi trimită o fotografie cu ei și Vasia, bunicul tău în ediția originală.

Ema Cojocaru: Anna, Mikkel, vă rog să-mi spuneți câte ceva despre voi. Ce v-a determinat să alegeți scrisul și, respectiv, ilustrația ca mijloc de a vă câștiga existența?

Anna: Am studiat jurnalismul, ba chiar am transmis la un moment dat din zone de conflict, unde aveau loc războaie. Însă ce m-a interesat cu adevărat a fost să spun poveștile oamenilor. Nu a celor pe care îi vedem la televizor, ci oamenii din jurul meu – vecinii, brutarul și așa mai departe. După ce am descoperit romanele grafice, am ajuns la concluzia că, în ce mă privește, acesta este mediul perfect pentru a spune poveștile oamenilor. Din păcate, nu pot trăi doar din cărțile grafice, așa că mă ocup și cu traduceri literare.

Mikkel: Am desenat dintotdeauna și, încă din copilărie, am visat să creez bandă desenată, ilustrații și cărți pentru copii, lucrări de animație. Am încercat să studiez în mai multe locuri, însă nimic nu mi s-a potrivit, astfel că am început să lucrez destul de devreme. Colaborarea cu Anna mi-a deschis lumea cărților documentare, foarte diferite de proiectele la care aș lucra în mod obișnuit, dar care s-au dovedit o mare sursă de inspirație.

E.C.: Cum v-ați cunoscut și cum ați început să lucrați împreună? Povestiți-mi despre câteva din cărțile voastre. Am și o curiozitate legată de stilul vostru de lucru: ce vine mai întâi, un text sau o imagine sau aveți un alt mod de a aborda un proiect?

Anna: Ne-am întâlnit la un concert, în 2009, iar de atunci suntem împreună. Lucrul împreună – a venit destul de natural. Mikkel m-a introdus în universul benzilor desenate, iar în urmă cu câțiva ani l-am rugat să-mi ilustreze o poveste despre un luptător MMA din Moscova care locuia pe străzi. Astfel a apărut prima noastră carte, Strannik. Vasia, bunicul tău e a doua carte la care am lucrat împreună. A treia este Hinterhof, despre o dominatrix, o persoană foarte talentată din Berlin. În acest moment lucrăm la alte două cărți. Și trebuie să recunosc că nu mă așteptam să fie atât de distractiv să lucrăm împreună.

Mikkel: Am fost fericit să-i cumpăr Annei prima carte grafică, cu ani în urmă, și să văd cât de mult o inspiră și cât potențial găsește în acest mediu nou de expresie. Lucrul împreună a fost un proces foarte intim și plăcut, mai ales că lucrăm în același studio. Strannik, prima noastră carte, a fost o mare provocare pentru mine. A fost prima lucrare documentară despre o persoană reală, în viață, iar asta mi s-a părut cumva intimidant și am petrecut săptămâni întregi căutând un stil adecvat. A doua carte, despre Vasia, a fost proiectul cel mai intim, pentru că este despre familia Annei și, într-un fel, despre familia mea și a fiicei noastre. Povestea lor și ceea ce au fost nevoiți să îndure m-a atins profund, m-a inspirat și m-a motivat să creăm cea mai bună și mai autentică carte de care am fost capabili. De obicei începem cu interviurile, cu partea de documentare și textul într-o formă mai mult sau mai puțin definitivă, în funcție de proiect, după care mă apuc să fac schițe și ne uităm pe ele împreună, pentru a vedea dacă lucrarea are un ton și o atmosferă potrivite, și de asemenea verificăm dacă ritmul e bun și dacă unele părți nu sunt prea lungite sau, dimpotrivă, prea scurte și superficiale. Apoi urmează ultima parte a procesului, care constă în desenarea și colorarea paginilor.

E.C.: Prin ce se distinge Vasia, bunicul tău de alte cărți care vorbesc despre deportările în Siberia? Și de ce ai ales să prezinți povestea Liubei în această manieră – o confesiune succintă și nu o narațiune mai elaborată?

Anna: Trebuie să recunosc că eu nu cunosc prea multe cărți pe tema deportărilor. Din păcate. Mai ales romane grafice. Această poveste e specială, dar în același timp asemănătoare cu milioane de povești ale altor familii, și nu doar din perioada celui De-al Doilea Război Mondial. Recent, cu ocazia unei lecturi publice din Vasia, bunicul tău, o persoană din Siria a venit la noi și ne-a spus că în urmă cu câțiva ani trecuse printr-o experiență similară. Încercăm să prezentăm povestea așa cum ne-a fost spusă. Păstrăm în bună măsură ce ni s-a povestit, încercăm să respectăm maniera relatării. A fost de asemenea important să arătăm că Liuba a fost un copil atunci când familia ei a fost deportată și că e vorba de amintirile ei din copilărie.

E.C.: Anna, am aflat că te-ai născut în Siberia. Cum e viața acolo? De la distanță și din cărțile care vorbesc despre deportări și Gulag, pare un loc impropriu vieții, potrivit doar pentru suferință și moarte. Cu toate acestea, Vasia s-a întors, iar Liuba și-a făcut o viață acolo – una împlinită, din câte înțeleg. Și cultivă flori…

Anna: Îmi închipui că oamenii pot trăi oriunde. Dacă te-ai născut într-un loc și nu ai plecat niciodată de acolo, nici nu vei ști că viața poate fi diferită sau mai bună. Am plecat când aveam șaisprezece ani și mă întorc arareori în Siberia. Mi-e greu să consider acel loc acasă. Nu a fost casa pe care familia mea a ales să o numească casă. Am rude în Belarus și Ucraina.

E.C.: Mai ai haina din păr de câine pe care ți-a făcut-o bunicul tău?

Anna: Da, o mai am! A purtat-o de câteva ori și fiica mea. Acum o ținem la păstrare. Așa cum au păstrat acel covor țesut de mână pe care l-au luat cu ei din Bucovina.

E.C.: Ai vizitat locurile familiei tale din Bucovina? În România ai fost vreodată?

Anna: Astăzi Bucovina face parte din Ucraina și, după cum am spus, o parte a familiei mele trăiește acolo și bineînțeles că i-am vizitat, dar cu multă vreme în urmă. Visez să se încheie războiul pentru a putea merge din nou la ei. România – am trăit câteva luni în București, am călătorit prin țară, am vizitat diferite orașe și am învățat românește înainte să studiez limba la Universitatea din Berlin cu o profesoară grozavă care, de altfel, a tradus această carte în română – Ingrid Baltag. Am și primit cetățenia română! Plănuim să călătorim prin România și să-i arătăm țara fiicei noastre, însă deocamdată nu a fost posibil. Sperăm ca vara viitoare să facem un road trip mai lung prin România.

E.C.: Mikkel, cum ai ales stilul, culorile pentru această carte? Nu mă pricep la ilustrație, însă desenele tale mi s-au părut aspre, uneori dificil de privit: pe o pagină niște ochi mari de copil, dincolo un picior care se zărește prin scândura ruptă a unui coșciug. Imaginea cu micuții Liuba și Kolia așezați pe pământ e cu deosebire impresionantă. În alte secvențe, cadrele par văzute printr-o ceață mov.

Mikkel: Întâi de toate, despre culori – am urmărit un efect brut, dezgolit, neprelucrat, desene care ar fi lăsat impresia unei atemporalități, astfel că baza ilustrațiilor și contrastul sunt în alb și negru. Am adăugat apoi un al doilea ton, un roșu întunecat șters, pentru a oferi varietate paginilor. Acest ton de roșu a părut cumva potrivit, fiind sugerat de merișoarele care i-au salvat, de un steag sovietic vechi și decolorat, de sângele rece, uscat. Stilul a fost inspirat de desenele de copii și de arta populară, cu compoziții aplatizate și o perspectivă ușor dezechilibrată. Am vrut să creăm senzația că totul e transmis prin ochii unui copil. Adulții sunt uriași, mâinile lor sunt masive, iar unele lucruri sunt neclare și derutante, fragmente de amintiri care nu mai sunt limpezi precum cristalul, dar au încă o amprentă emoțională puternică. 

E.C.: La ce proiecte lucrați acum?

Anna: Pe lângă celelalte proiecte, avem două cărți la care lucrăm împreună. Una este despre întâlnirile amoroase și despre implicare în zilele noastre. Cealaltă este despre femei în închisoare. Ținem pumnii strânși să apară și în română.

Mikkel: Pe lângă cărțile menționate de Anna, lucrez la niște cărți pentru copii și la câteva volume de benzi desenate scrise de mine. Cred că este important să acorzi timp pentru a experimenta și a te juca cu arta între cărțile mai lungi.

Citește revista #artstagram aici.