Adaptarea ca interpretare: „Cele douăsprezece prințese dansatoare”
Acum patru ani, discutând un articol de Kim Thomson pe grupul de facebook Banda Benzilor Desenate, Maria Surducan a comparat designul paginii de bandă desenată cu o „regie de teatru în toată regula”. Recunosc că la acea vreme n-am înțeles prea bine la ce se referă, dar citind Cele douăsprezece prințese dansatoare cred că încep să pricep.
Orice fel de adaptare dintr-un mediu în altul poate descuraja autorul să-și manifeste pe de-a-ntregul creativitatea. Mai ales când prelucrează ceva cu o structură atât de rigidă precum a basmului, al cărui specific nu stă doar în narațiune, în înșiruirea faptelor, ci și în ritmurile sale.
De aceea multe astfel de adaptări tind să trateze basmul doar ca o punte de lansare pentru povești fundamental diferite, în ciuda unor suprapuneri ale poveștilor. Povestea lui Harap-Alb devine un high-fantasy în Harap Alb Continuă/HAC, Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte devine un antrenant SF post-apocaliptic în TFB. Chiar și Prâslea cel Voinic și Merele de Aur, tot al Mariei Surducan, prin înglobarea mai multor basme, studierea psihologiei diferitelor personaje și finalul deschis, transformă povestea într-un fantasy mai apropiat de Materiile întunecate sau Povestea fără sfârșit.
[sursă]
Alt fel prin care artistul își poate manifesta creativitatea în adaptarea unui basm este să păstreze textul original relativ intact, însă să-l redea într-o manieră grafică neobișnuită. Un exemplu ar fi seria Gamayun Tales de Alexander Utkin. Altul, poate și mai evident, este În Lumea lui Harap-Alb de Sandu Florea care prin tehnica spațiului continuu transformă fundamental felul în care percepem povestea.
Dar dacă prima abordare este o interpretare a basmului prin prisma prozei fantastice moderne, iar a doua prin prisma artei plastice, ceea ce face Maria Surducan în albumul de față este o interpretare cu puternice sensibilități dramaturgice.
Astfel, componenta creativă a felului în care este tratat basmul nu ține de folosirea poveștii originale ca materie primă ce va fi dezvoltată într-o operă distinctă, nici de cum împăunează artistul scheletul narativ. Aici creativitatea se resimte în actul interpretării, în cum citește autoarea anumite pasaje, ce alege să evidențieze din ele, cum intervine subtil atunci când povestea îi permite, fără însă s-o schimbe în ceva eminamente diferit.
De exemplu, în versiunea culeasă de Petre Ispirescu, premisa basmului ne este prezentată astfel:
Aceste domnițe erau ursite să nu se poată mărita până nu va găsi cineva care să le ghicească legătura ursitei lor și să facă pe vreuna din ele ca să iubească pe cineva. Ursitele lor le dăruise cu patima jocului. Erau nebune după joc și pe fiecare noapte rupeau câte o pereche de conduri de mătase albă, dănțuind.
[...]
Pentru aceasta el dase sfară în țara lui și în țările streine, precum ca să se știe că cine se va găsi să-i spuie ce fac fetele lui noaptea de rup fiecare câte o pereche de conduri, poate să-și aleagă pe care îi va place din ele, și el i-o va da lui de soție.
El știa că le ține pe toate închise la un loc, într-o cămară din palatul său, încuiate și zăvorâte cu nouă uși de fier și cu nouă lacăte mari. Dară nimeni nu știa ce fac ele noaptea de li se rup încălțămintele, căci nimeni nu le văzuseră până atunci ieșind din casă, căci nu puteau.
Pasămite, lor le era făcut ca așa să-și petreacă vremea în toată viața lor. Așa le era orânda.
Cum se auzi de această hotărâre a împăratului, începu a curge la pețitori; ba feciori de domni și de împărați, ba feciori de boieri mari, până și feciori de boieri mai mici. Și care cum venea se punea de pândă la ușa domnițelor câte o noapte. Împăratul aștepta cu mare nerăbdare în fiecare dimineață ca să-i aducă câte vreo veste bună; dară în loc de aceasta, i se spunea că junii ce se puneau de pândă seara nu se mai găsesc dimineața. Nu se știa ce se fac. Nici de urmă măcar nu li se mai dedea.
Unsprezece flăcăi o pățise până acum. Ceilalți cari mai erau, începuseră a se codi; nu mai voiră să stea de pândă.
Se lipseau de a lua de neveste niște fete pentru care se răpune atâți tineri.
Și astfel, unul câte unul, se cărară pe la casele lor de la curtea acestui împărat, și-i lăsară fetele în plata Domnului; căci nimeni nu mai voia să-și piarză sufletul pentru un cap de muiere.
Fără a repeta greșelile multor adaptări mediocre în bandă desenată, excesiv de prețioase cu materialul sursă, Surducan nu se îndepărtează de spiritul pasajului. Dar ceea ce la Ispirescu e o înșiruire de evenimente, aici este comprimat într-o singură scenă. Mai mult sau mai puțin aceeași informație ajunge să fie redată printr-o sumă de mijloace, multe dintre ele confundându-se cu regia și scenografia.
Nu este vorba despre o încercare de a repovesti evenimentele conform nevoilor și ritmurilor altui gen epic. Nici despre simpla lor ilustrare în moduri spectaculoase. În schimb ceea ce ar fi fost comunicat prin actul narării, aici este redat dramatic. Faptul că împăratul a dat sfoară și prin împărățiile vecine după pețitori reiese din vestimentația crailor care fug de curțile împărătești. Trei dintre ei se opresc să pună în temă personajul principal, preluând astfel din rolul naratorului, descriind prin dialog cum cele douăsprezece prințese joacă în fiecare noapte de rup condurii de aur. Tensiunea narativă care în basm se acumulează pe parcursul povestirii și răbufnește la finalul pasajului prin „căci nimeni nu mai voia să-și piarză sufletul pentru un cap de muiere” este comunicată în bandă încă de la început prin puhoiul de posibili pețitori care fug de împărat și de fetele lui. Iar ceea ce face imaginea să fie credibilă, să poată lua locul înșiruirii de întâmplări, lăsând totuși cititorului aceeași impresie, este „jocul” personajelor, limbajul corporal, gesturile pe care le fac în timp ce fug de mănâncă pământul.
Acestă comutare a mijloacelor de expunere și trecere din domeniul epicului în domeniul dramaticului se repetă pe tot parcursul benzii, iar în cadrul acestei transformări Surducan are ocazia să strecoare câte o glumă sau câte un detaliu care deschide noi dimensiuni ale textului.
De mai multe ori naratorul menționează cheltuiala împăratului pentru multele perechi de conduri:
Împăratul se luase de gânduri cu atâta cheltuială pe condurii fetelor sale și pentru inima lor de gheață, de care nu se putea lipi nici un june din cei ce veniseră în pețit.
[...]
Împăratul era nevoit să cumpere mereu pe fiecare zi câte douăsprezece perechi de conduri.
În bandă, secvența devine o discuție între fecior și pantofar.
Iar felul în care Surducan tratează basmul nu se rezumă doar la comprimarea narațiunii în scene unitare, ci și la descompunerea în momente, nu atât pentru dezvoltarea poveștii, ci pentru încărcarea ei emoțională prin expresivitatea realizării grafice.
În Cele douăsprezece fete de împărat și palatul cel fermecat naratorul se mulțumește să sugereze durata și intensitatea petrecerii nocturne prin repetiție.
Fetele se repeziră ca fulgerul, intră în palat și se puseră pe joc cu flăcăii cari le pândiseră, și jucară și jucară până ce li se sparseră condurii.
[...]
Și jucară și jucară, până despre ziuă.
În Cele douăsprezece prințese dansatoare, în schimb, momentul jocului este descris pe șapte pagini (două formând o singură planșă).
Desigur, la un anumit nivel, scena este un pretext pentru a atrage atenția asupra tehnicii neconvenționale a autoarei. Pierderea acțiunii în spațiul continuu, redarea crailor numai prin contur, paleta de culori fluorescentă, toate sunt remarcabile, însă toate sunt motivate de evenimente și vin în sprijinul lor. Iar mai mult de atât, spațiul acordat secvenței permite individualizarea celor douăsprezece prințese. Asta fără a transforma banda într-un text post-modernist, revizionist sau deconstructivist, fără a elabora viața interioară a diferitelor personaje, fără a inventa fire narative noi care ar întrerupe ritmul poveștii și chiar fără a le da nume. Doar prin garderobă, prin dansul ales, prin cum se raportează una la alta, cât și la parteneri. E o nuanțare pur interpretativă, pur și simplu un „performance”.
Totuși, acest performance nu este unul actoricesc, ci realizat prin mijloace grafice, multe dintre ele specifice benzii desenate. E de ajuns să privim abordarea diagramatică din povestirea celor doi crai, tranzițiile dintre scene și spațiul continuu pentru a percepe specificitatea mediului ales.
