Înainte și după „Peanuts”
ÎNAINTE DE PEANUTS…
Copiii erau personaje principale în comic stripuri și înainte de Peanuts, bineînțeles, dar nu erau foarte credibili ̶ erau fie copii-problemă (mici bestii mândre de golăneala lor), fie copii sensibili și fanteziști, cuminți ca niște icoane, fie niște adulți în miniatură.
1897 – The Katzenjammer Kids (inspirați direct de celebrii Max & Moritz) erau niște puștani răutăcioși, puși pe farse violente îndreptate împotriva Căpitanului (tatăl vitreg), mamei sau vecinilor. De cele mai multe ori erau pedepsiți pentru faptele lor, dar destul de des reușeau să dea vina pe alții… Seria a început în secolul al XIX-lea (!!!) și s-a încheiat abia în secolul XXI (în 2006!), ceea ce o face cea mai longevivă serie de comic stripuri din lume.
1905 – Little Nemo in Slumberland e un băiețel cuminte și plin de imaginație, ale cărui aventuri fantastice se petrec cu regularitate de ceasornic între două momente esențiale ale zilei: momentul când e dus la culcare de către părinții grijulii și… momentul când se trezește. „N-a fost decât un vis” e, de fapt, singurul clișeu dintr-o serie extraordinar de inventivă, atât ca poveste, cât mai ales ca formă ̶ Winsor McCay rămâne în istoria artei prin experimentele sale, prin stilul său foarte puternic influențat de Art Nouveau și prin nesfârșitele inovații ca povestitor vizual.
1924 – Little Orphan Annie e o fetiță optimistă și curajoasă, cu o mamă vitregă rea la suflet și un tată adoptiv bogat și generos. Aventurile ei și ale cățelului Sandy, personaje luminoase și revoluționare într-o lume rea și nedreaptă, au fost extrem de populare printre copii pentru că arătau un copil care câștigă în fața adulților, și printre adulți pentru că „ascundeau” comentarii politice (inamicii lui Annie, când era nevoită să vagabondeze temporar, până la întoarcerea lui Daddy Warbucks, erau mafioți, politicieni veroși, organizații corupte ș.a.m.d.).
1938 – Nancy e o fetiță pusă pe șotii, cam prea inteligentă, prea arogantă și prea matură pentru vârsta ei, gata mereu să exploateze orice oportunitate și care își apără nevoile, neamul și iubirea vieții ei, Sluggo, un băiețel cu ochii mereu după alte fete. Minimalismul dus la extrem al lui Ernie Bushmiller și stilul lui „urât” face ca seria să fie foarte ușor de recunoscut.
…ȘI DUPĂ PEANUTS
A existat, într-adevăr, un „înainte” și „după” Peanuts. În creația lui, Charles Schultz a folosit pentru prima dată elemente care au devenit mai apoi standarde:
- a împărțit povestea în patru casete identice ca dimensiuni, care puteau fi aranjate conform nevoilor ziarului, fie pe orizontală, fie pe verticală, fie într-un pătrat de 2x2 pentru a ocupa cât mai optim spațiul
- a explorat pentru prima dată drăgălășenia ca armă de marketing. Personajele lui sunt simpatice pentru că amintesc de proporțiile unui bebeluș: capete uriașe pe trupuri minuscule, cu mult înainte de Funko Pop. „Mai micuț, mai drăguț” chiar a funcționat.
- a exploatat la maximum potențialul umoristic al personalității fiecărui personaj și a trecut de la comicul de situație la umorul psihologic, la dihotomia între ce este, ce simte și ce face personajul. A explorat viața interioară a copiilor, le-a permis astfel adulților să vorbească despre sentimente (oh, the horror) și a deschis astfel drumul pentru Bone, Mutts, Calvin & Hobbes (evident), dar și, de exemplu, The Far Side.
Iată câteva dintre cele mai cunoscute comic stripuri apărute mai târziu, și unele dintre asemănările cu benzile Peanuts.
1951 – Dennis the Menace e un dezastru ambulant. Un băiețel plin de cele mai bune intenții, dar care, cumva, reușește mereu să-și transforme aspirațiile în… catastrofe. Pentru ceilalți, bineînțeles. Adâncimea acestui personaj aparent monoton, dar care nu poate fi definit printr-o singură trăsătură de caracter e una dintre metodele prin care și Peanuts, și Dennis the Menace se îndepărtează de predecesorii lor.
1960 – Richie Rich e cel mai bogat băiețel din lume, atât de bogat încât inițiala numelui său mijlociu e… un dolar. E și cel mai generos băiețel din lume, simpatic, inimos, ce mai, antipodul bogătașului avar tipic, deși asta nu-l scutește să fie mereu victima… stereotipurilor. Una dintre tehnicile popularizate de Peanuts pe care le folosește și Richie Rich e să prezinte aceeași situație din perspectiva mai multor personaje, reacțiile fiecăruia dintre ei provocând noi zâmbete.
1980 – Bloom County e porecla unei pensiuni de familie condusă de bunicii lui Milo Bloom, un băiat de 10 ani, reporter de investigație și „cel mai faimos american care mai face încă pipi în pat”, așa cum se recomandă în primul strip în care apare. Vocabularul impresionant al copiilor, sinceritatea și autoironia sunt trei caracteristici esențiale ale seriei, pe care Bloom County le împarte cu Peanuts ̶ înainte ca Schultz să-și transforme depresia în inspirație, ar fi fost de neimaginat să glumești despre insomnie, tulburări comportamentale sau presiune socială într-un comic strip de largă circulație.
1985 – Calvin & Hobbes sunt un băiețel hiperactiv și tigrul lui de jucărie. Hobbes are însă capacitatea de a se transforma în tigru adevărat ori de câte ori Calvin îl privește. Pentru ceilalți, însă, Hobbes rămâne mereu doar o jucărie. Dar ce e, cu adevărat, Hobbes?... E probabil comic stripul care exploatează cel mai frumos imaginația și trăirile interioare ale copiilor, și moștenitorul direct al Peanuts ca tematică, stil și execuție.
Surse: https://schulzmuseum.org/; https://guides.loc.gov/chronicling-america-comic-strips/; http://libraryofamericancomics.com/; https://screenrant.com/best-peanuts-charlie-brown-comic-strips/
