Daniel Horia a scris și a ilustrat primul volum din Epoca mea de aur, care de curând a fost tradus în limba franceză la editura Editions Paquet, o bandă desenată cu amintiri din copilăria sa în anii '80, apărută la Editura Grafic în 2021. În așteptarea celui de-al doilea volum, i-am pus o serie de întrebări autorului și am aflat câteva povești simpatice despre pasiunea pentru lectură și primele benzi desenate pe care le-a citit. Ne-a răspuns chiar și la o provocare: aceea de a-și desena cea mai mare frică.

Ilustratorul Daniel Horia lângă biblioteca de acasă, unde are o mulțime de volume de benzi desenate.

Îți amintești cum a apărut plăcerea de a citi? Se leagă în vreun fel de benzile desenate?

Ai mei îmi citeau extrem de mult în copilărie. La început povești, iar mai târziu din literatura clasică. Toți membrii familiei îmi citeau, dar cea care mi-a insuflat pasiunea pentru cărți a fost bunica maternă, fostă bibliotecară și mare iubitoare de literatură.

Revistele românești pentru copii din anii ‘80 aveau aproape mereu și câteva pagini de benzi desenate, dar nu pot spune că mă omoram după ele. Probabil pentru că nu erau grozav desenate, iar subiectele alternau între povestiri istorice plicticoase, înecate în oceane de texte didactice, și scurte istorioare hazlii, care, în cea mai mare parte, erau departe de a fi hazlii. Una peste alta, treceam rapid peste paginile respective și preferam să mă uit la paginile cu ilustrații sau jocuri.

Prima bandă desenată „adevărată” pe care am văzut-o a fost un Pif. Tata îl ținea ferecat într-un sertar și mă lăsa să-l răsfoiesc doar supravegheat, de teamă să nu-l rup. Prima dată când l-am deschis, am rămas complet fermecat de atâta culoare și frumusețe. „Astea da, sunt benzi desenate!”, mi-am zis. Dar pe vremea respectivă nu știam să citesc și, oricum, Pif-ul era în franceză.

Primele benzi desenate pe care le-am citit au fost mai târziu, la începutul anilor ‘90, când am primit o revistă, tot franțuzească: Dorothée Magazine. M-a încântat atât de tare, încât m-am pus să citesc textele, cu toate că nu înțelegeam niciun cuvânt din acea limbă ciudată.

Mi-ai spus că ai în bibliotecă foarte multe cărți grafice. Ce te atrage, ca adult, la benzile desenate?

Din întrebarea ta, îmi dau seama că consideri benzile desenate ca fiind pentru copii :) Nu e ceva nou, 99% din români cred asta.

În afara României însă, benzile desenate sunt privite ca orice alt mijloc de exprimare – precum literatura, sau filmele – și sunt citite de orice categorie de vârstă. Există benzi desenate dedicate copiilor, adolescenților și adulților, iar subiectele abordate sunt de o diversitate cvasi infinită, deci oricine poate găsi ceva pe gustul său.

Ce mă atrage la ele? O poveste bună, în primul rând (prefer ficțiunile bazate pe istorie, biografiile, dramele și thrillere) și apoi desenul.

Spune-ne trei cărți cu care ar putea începe cineva care n-a mai experimentat zona asta a cărților grafice. 

Din păcate nu îți pot răspunde la întrebarea asta, pentru că deocamdată am citit extrem de puține cărți considerate de referință. Oricum, dacă cineva e dornic să înceapă cu „clasicii”, internetul e acolo ca să-l ajute, există nenumărate liste.

Întrebare de novice: care e diferența dintre toate varietățile de pe piață, cum ar fi manga, BD, roman grafic etc?

Manga este numele benzilor desenate japoneze.

Comics sunt benzile desenate americane.

Romanul grafic reprezintă o bandă desenată destul de stufoasă, în general cu un subiect serios și complex, de cele mai multe ori fiind dedicată unui public adult (exemplu: Asterix nu e roman grafic, Maus este).

Termenul de bandă desenată înglobează toate subcategoriile (comics, romane grafice, manga etc).

Provocare: Desenează cea mai mare teamă a ta.

Ai vreo poveste amuzantă legată de zona asta a benzilor desenate? Sau ai făcut vreodată ceva neobișnuit pentru a obține o carte grafică?

În anii ‘90 eram la liceu. Într-una din ore, am fost mutați într-o clasă în care nu mai intrasem niciodată. Ne-a atras atenția un dulap mare de lemn, cu uși de sticlă, aparent ferecate, în spatele cărora stăteau expuse mai multe cărți. Dintre toate, una ne-a sărit în ochi: era mult mai colorată, mai lucioasă și mai mare decât restul. La un moment dat, profesoara a ieșit din clasă, spunându-ne că are ceva de rezolvat, dar că se va întoarce repede. În secunda următoare, unul dintre colegi era lângă dulap. Eu deja mă resemnasem la gândul că ușile erau închise cu cheia, dar nu, spre surpriza mea s-au deschis fără probleme. Colegul a înșfăcat cartea cu coperțile lucioase, a închis ușile la loc și s-a așezat în bancă. Profesoara a intrat în clasă și ora a continuat.

După ce s-a sunat de pauză și ne-am întors în clasa noastră obișnuită, colegul a scos cartea șterpelită dintre caietele și hârtiile printre care o ținuse ascunsă. Mare mi-a fost surpriza să observ că era o bandă desenată cu Tintin. În franceză. Benzile desenate străine erau o raritate în anii ‘90, așa că am răsfoit-o amândoi cu nerăbdare și mare bucurie. Colegul a luat-o acasă, dar l-am rugat să mi-o împrumute și mie după ce o citea el. A doua zi, mi-a adus-o și mi-a zis că pot să o păstrez dacă vreau, că el s-a uitat pe ea și nu ține neapărat să o aibă. Mare mi-a fost uimirea și fericirea! Am citit-o pe nerăsuflate (la vremea respectivă deja știam bine franceza) și am fost extrem de fericit să o pun printre cărțile din biblioteca mea de acasă.

O vreme după, m-am gândit serios să o returnez școlii, dar drăcușorul din mine a fost mai puternic decât orice faptă bună, așa că și în ziua de azi mai am acel Tintin.

Ne poți face o listă cu 7 titluri esențiale pentru tine?

Lista mea extreeem de subiectivă:

Seules en Berlin – Nicolas Junker

Nymphheas noir – Fred Duval, Michel Bussi

Peau d’homme – Hubert, Zanzim

Il porto prohibito – Teresa Radice, Stefano Turconi

Aldobrando – Luigi Critone, Gipi

Le journal d’un ingenu – Emile Bravo

Celle qui parle – Alicia Jaraba

Epoca mea de aur. Partea întâi, Daniel Horia

***

În octombrie, Daniel Horia a răspuns provocării noastre de a povesti o întâmplare bizară din viața lui. El ne-a spus & ilustrat o pățanie de la mijlocul anilor ‘80, când se afla cu părinții la Cheia. Într-o noapte a ieșit cu mama lui în curte, după o furtună urmată de un cutremur. Amândoi au urmărit pe cerul întunecat o stea mare și strălucitoare care se mișca într-un mod cu totul neobișnuit, schimbându-și direcția. Au privit-o până când lumina misterioasă a dispărut, fără să afle vreodată ce a fost.

Interviu de Ema Cojocaru