Romain, spune-ne câte ceva despre tine. Numele tău pare… românesc. Ai vreo legătură cu România sau e doar o coincidență?

Salutare, tuturor. Întâi de toate, trebuie să spun că sunt autor/scenarist de bandă desenată documentară de puțin timp, din 2018. Înainte de asta am lucrat pentru o serie de ONG-uri și asociații de solidaritate internaționale. Și, de asemenea, timp de zece ani, am fost coordonator cultural în penitenciare – am povestit această experiență în Symphonie carcérale, petites et grandes histoires des concerts en prison, prima bandă desenată pe care am făcut-o împreună cu Bouqé (Julien Bouquet, ilustratorul) și pe care am publicat-o la Editura Steinkis, în 2018. Lucrul în echipă a mers bine, așa că am hotărât să lucrăm din nou împreună la un al doilea proiect, Goodbye Ceaușescu, bandă desenată publicată în 2021 tot la Steinkis, apărută acum în limba română la Editura Grafic. Și nu, numele meu nu are legătură cu România, e doar o coincidență, ha, ha! Singura mea legătură cu țările din Europa Centrală și de Est e că mama mea e de origine polonă.

Romain Dutter și Julien Bouquet © Romain Dutter 

Cum de ai ales să explorezi tocmai România dintre toate fostele țări comuniste din Europa?

De ce România? Am călătorit în multe țări din Europa Centrală și de Est (fosta Iugoslavie, statele baltice, Republica Cehă, Slovacia, Polonia, Bulgaria), dar, într-adevăr, am hotărât ca subiectul următoarei mele benzi desenate să fie România. Din mai multe motive. Pentru că Revoluția română din 1989 – care a fost foarte mediatizată și atent urmărită în Franța – m-a marcat profund în copilărie. Pentru că am ajuns pentru prima dată în România în 2015 și mi-a plăcut foarte mult țara voastră atunci. Pentru că am prieteni români la Paris și numeroasele prejudecăți cu care se confruntă aici m-au intrigat mereu și m-au făcut să-mi pun întrebări. Pentru că noi, francezii, cunoaștem prea puține despre țara voastră. Vreau să-i fac pe compatrioții mei să descopere altceva, să le arăt o altă imagine a poporului român, vreau să ajut la deconstruirea tuturor clișeelor cu care sunteți asociați.

Aveai în plan scrierea unei cărți de la prima vizită în România? Din subtitlul cărții reiese faptul că ți-ai documentat road trip-ul prin țară. Ai avut un plan dinainte sau te-ai bazat pe noroc și întâlniri accidentale?

Ideea de a face un BD despre România nu mi-a venit de la prima vizită, în 2015, ci mai târziu, în 2018, când încă lucram cu Bouqé la prima noastră bandă desenată. I-am vorbit despre idee, el a fost de acord și i-am prezentat apoi proiectul editorului nostru, care s-a arătat foarte entuziasmat.

Romain Dutter și Julien Bouquet în România © Romain Dutter

Așa că în 2018 am plecat cu Bouqé în România. Eu singur m-am întors de încă șase ori pentru a mă documenta. Am realizat la fața locului numeroase interviuri, am făcut o mulțime de fotografii, iar Julien a făcut multe crochiuri și desene. Toate aceste călătorii au fost pregătite minuțios. M-am documentat foarte mult înainte de a pleca în România, am luat legătura cu foarte mulți oameni pentru a organiza călătoriile. Dar au fost și situații în care ne-am lăsat purtați de hazard, de călătoria în sine, de întâlnirile cu oamenii. Toate acestea formează trama cărții care apare acum.

Titlul cărții tale face referire la filmul german Good Bye, Lenin! Există vreo asemănare între ele?

Da! Titlul benzii noastre desenate e în mod clar o trimitere la Good Bye, Lenin!, un film pe care l-am adorat. Și da, se aseamănă într-un fel, fiindcă și filmul și cartea noastră abordează aceleași întrebări: cum au trăit niște oameni, un popor, o țară această tranziție radicală făcută în câteva zile, câteva luni, câțiva ani, această trecere brutală de la un sistem politic și economic la altul. De asemenea, ambele pun problema libertății, o temă care mi-e foarte dragă. Temă pe care o mai abordasem și în prima mea bandă desenată, care vorbește despre rolul culturii, al muzicii în universul carceral.

Ce așteptări ar trebui să avem de la cartea ta? Vorbește-ne puțin despre subiectul ei. Crezi că cititorii români vor descoperi lucruri noi sau poate o perspectivă diferită asupra lor înșiși și a țării lor?

Am încercat, în banda noastră desenată, să dăm pe cât posibil cuvântul românilor, oamenilor din toate clasele sociale, de toate vârstele. Pentru ca ei să ne povestească despre România de ieri, dar în același timp și despre România de azi. Să ne vorbească despre punctele forte, despre slăbiciunile, despre dinamica și evoluția țării voastre. Nu cred că veți afla lucruri noi (ar fi arogant din partea noastră să credem asta), dar cred că vă veți redescoperi țara văzută prin ochii mei, văzută prin ochii unui francez pasionat de România. Desigur, este o privire subiectivă, care nu e nicidecum omniscientă, ci, sper eu, sinceră și proaspătă. Cred că a avea parte de privirea cuiva din exterior e o experiență care te îmbogățește. Noi vă privim pe voi. Dar și voi pe noi. Cum se spune în Franța: „Nimeni nu-i profet în țara lui“.

În orice caz, în această bandă desenată vorbim despre multe lucruri: despre istorie, despre politică, tradiții, cultură, despre legăturile dintre țările noastre etc. Și despre călătorii, desigur! Vă purtăm prin Transilvania, Moldova, Banat, pe litoralul Mării Negre, în Delta Dunării, făcând bineînțeles o oprire lungă la București.

Spune-mi o părere sinceră despre români.

E foarte greu de răspuns la întrebarea asta fără să risc să alunec în clișee și stereotipuri... Românii mi s-au părut foarte primitori, curioși să afle lucruri noi despre alții și foarte educați. Mi-a plăcut de asemenea luciditatea voastră asupra situației dificile prin care treceți încă, optimismul pe care vi l-ați păstrat în ciuda tuturor greutăților vieții cotidiene și, mai ales, dorința a numeroși compatrioți de-ai voștri de a-și servi patria, de a se face utili, de a întreprinde lucruri care să ducă la evoluție, la progres. Pe de altă parte, mi-a fost foarte greu să înțeleg discursurile și poziționările radicale pe care le adoptați adesea în ceea ce privește minoritățile, mă refer în special la romi.

De ce o bandă desenată și nu o carte clasică de călătorie, în linia unor scriitori precum Andrzej Stasiuk, Patrick Leigh Fermor sau Paul Theroux?

Realizarea unei benzi desenate în locul scrierii unui jurnal de călătorie ni s-a părut ceva firesc mie și lui Julien. Pentru că amândoi am crescut în universul BD, pentru că amândoi suntem fanii benzilor desenate documentare (îi pot aminti aici, de exemplu, pe Riad Satouf, Joe Sacco, Guy Delisle, Zerocalcare), pentru că amândoi suntem de părere că banda desenată e un mediu minunat pentru a face un melanj de informații și umor, pentru a transmite cunoștințele, pentru a ajunge la un public cât mai larg.

Privind prin prisma numeroaselor reacții primite din partea cititorilor francezi – care ne-au spus că au învățat multe despre țara voastră, că și-au deconstruit prejudecățile sau că își doresc să descopere ei înșiși România –, cred că am făcut o alegere bună.

Desenele lui Bouqé sunt la fel de importante ca textul pentru destinul acestei cărți. Cum a decurs colaborarea voastră?

Colaborarea la Goodbye Ceaușescu a fost foarte fluidă, foarte ușoară. Trebuie să spun că aceasta a fost cea de-a doua colaborare a noastră. Am avut astfel ocazia să ne cunoaștem, să ne dezvoltăm automatisme și reflexe comune în lucrul împreună, atât în ceea ce privește scrisul, cât și desenul. În plus, am ajuns să fim prie teni, prieteni foarte buni. Și cred că asta ne-a ajutat mult.

Care e cea mai frumoasă amintire din călătoriile tale în România? Dar cea mai urâtă? Sau tristă...

Cea mai frumoasă amintire? Când am petrecut o lună întreagă singur la Sulina ca să încep să scriu banda desenată și să descopăr Delta. Am întâlnit acolo oameni fermecători și am descoperit peisaje extraordinare.

Cea mai urâtă: câinii ciobanilor, care m-au atacat de mai multe ori în timpul drumeției prin Făgăraș. De atunci mi-e groază de câini... În România, mai presus de orice, Dracula e canin!

Am observat că, la începutul fiecărui capitol, citezi versuri ale unor cântăreți și trupe din România și Republica Moldova. Macanache, Tatiana Stepa, Pavilionul 32, Ionuț Cercel, Zdob și Zdub  – sunt câteva dintre acestea. Cum ți-a venit ideea asta grozavă? Mă întrebam dacă ai ascultat muzică românească în decursul călătoriilor prin țară sau în timp ce scriai cartea.

Sunt un mare pasionat de muzică. Pentru mine e o modalitate de a descoperi o țară, un popor, de a înțelege mai bine oamenii, de a mi-i „apropria“ cumva. Am descoperit toate aceste trupe și toți acești cântăreți înaintea, în timpul și după călătoriile mele. Și da, aceste cântece m-au acompaniat în timp ce scriam BD-ul. Și continuă să mă acompanieze și azi.

Spune-mi o poveste bună care nu a fost inclusă în Goodbye Ceaușescu.

În 2015, împreună cu doi prieteni, în timpul primei mele călătorii în România, am mers cu trenul de la București până la granița cu Ucraina.... A fost o călătorie incredibilă. A durat mai bine de o zi, trenul a avut opriri în gări și în locuri improbabile, uneori în plină noapte și, de asemenea, am avut parte de întâlniri foarte frumoase pe parcursul călătoriei. E o amintire foarte specială.

***

În orice caz, eu și Bouqé vrem să mulțumim călduros Editurii Grafic și Editurii Art pentru interesul și încrederea în banda noastră desenată. Și pentru șansa extraordinară pe care ne-au oferit-o, să fim citiți în România. Amândoi ne simțim foarte onorați. Era unul dintre obiectivele noastre, să vă oferim să citiți mărturia noastră. Astăzi s-a împlinit. Sperăm să vă placă.

Interviu de Ema Cojocaru

Traducere de Iulia Tudorie și Mihaela Dobrescu