Curiozitatea mereu vie, actele de filantropie și administrarea unei moșii întinse în Sonoma sunt lucrurile care-i ocupă viața lui Jean Schulz. Văduva lui Charles M. „Sparky” Schulz, îndrăgitul creator al comic stripurilor Peanuts, Jean Schulz e cea care a creat Muzeul și Centrul de Cercetare Charles M. Schulz, a cărui președintă e încă de la deschidere, de acum mai bine de 20 de ani. Și-a găsit timp, în programul său foarte încărcat, să răspundă întrebărilor publicației The Oak Leaf despre misiunea sa și despre viața pe care o duce înăuntrul și în afara granițelor orașului Santa Rosa.

Interviul a fost redactat pentru a-i conferi mai multă concizie și claritate.

The Oak Leaf: Anul acesta se împlinesc 20 de ani de la deschiderea muzeului. Care a fost viziunea dvs asupra muzeului la deschidere?

Jean Schulz: Să fie un loc plăcut și să aibă un spațiu pentru creațiile originale ale lui Sparky. La început n-am înțeles chestia asta, un muzeu pentru comic stripuri pe care le-a văzut deja toată lumea. „Nu te gândi așa”, mi s-a zis. „Oamenii vor să vadă desenele originale și să înțeleagă contextul. Asta trebuie să expui în muzeu.” Totul s-a învârtit în jurul ideii de spațiu comod, primitor. Vrem să facem ceea ce ar fi făcut și Sparky, asta înseamnă că dacă muzeul se deschide la ora 10, dar sunt oameni afară care așteaptă, îi lăsăm să intre mai devreme. Încercăm să facem lucrurile în spiritul în care le-ar fi făcut Sparky.

OL: Ce rol credeți că are muzeul în cadrul comunității?

JS: Sunt multe de spus; să distreze oamenii, dacă vreți. Nu-mi place să spun „să-i educe”, dar face și asta, în măsura în care vor să fie educați. Cred că aduce beneficii comunității pentru că avem vizitatori din aproape toată lumea și din toate țările. Avem diferite cursuri și artiști care țin prelegeri sâmbăta. Când altcândva mai ai ocazia să stai două ore lângă cineva care desenează, să auzi ce are de spus și să-i pui întrebări? Dacă te duci la o sesiune de autografe, ai la dispoziție câteva minute, apoi te jenezi să mai stai și pleci. Ceea ce oferim întregii comunități este faptul că Santa Rosa a devenit un loc cunoscut, precum și experiența de a întâlni artiști față în față.

OL: Anul acesta (2022  ̶  n.r.) se împlinesc 100 de ani de la nașterea domnului Schulz. Care credeți că este lucrul cu care s-ar mândri cel mai tare din acest muzeu?

JS: Cred că cel mai mândru sau mai mulțumit ar fi de atmosfera prietenoasă și primitoare. Sparky obișnuia să spună: „Nu lua pe nimeni de-a gata.” Cu alte cuvinte, nu judeca pe cineva și nu presupune că poate sau nu poate face un lucru, că va fi sau nu binevenit la muzeu sau că va fi un vizitator plăcut. Nu lua pe nimeni de-a gata.

OL: Ultimii ani au fost marcați de diverse schimbări, având pe de o parte, pandemia drept catalizator, iar pe de altă parte, tulburările sociale din întreaga lume. Ce credeți că pot învăța astăzi oamenii din Peanuts și personajele sale?

JS: Cred că pot trage o concluzie despre umanitatea personajelor. La urma urmei, chiar dacă se iau cu toții de Charlie Brown... se îndrăgesc unii pe alții și în cele din urmă se împacă. Nu există problemă care să nu se rezolve în același comic strip sau curând după. O altă chestiune ar fi umorul. Dacă poți privi lucrurile cu umor, poți trece peste o mulțime de probleme care altfel te-ar pune la pământ.

OL: Ce vă doriți cel mai mult să afle lumea despre soțul dvs ca persoană și ca artist?

JS: A muncit din greu, dar iubea ceea ce făcea. Sparky a ținut odată un discurs unor elevi din Forestville și le-a zis: „Aveți încredere în voi și faceți ceea ce vă place; găsiți ceva de făcut care să vă placă.” Fiindcă – asta-i o expresie pe care-o folosea des – „Vă așteaptă o mulțime de zile de luni”. Și dacă nu-ți place ce faci, n-o să fii fericit.

El a păstrat toată viața ceva din băiețelul acela căruia îi plăcea să deseneze. Asta-l făcea fericit. De asta era atât de bun, pentru că-i plăcea ce făcea. Muncea din greu pentru ceea ce-i plăcea să facă. Nu-i plăceau weekendurile, abia aștepta ziua de luni, să se întoarcă în atelier.

După ce m-am măritat cu Sparky, mă duceam la el în birou în timp ce desena un comic strip, și era atât de bun, încât putea să deseneze și să stea de vorbă cu mine în același timp. Am văzut asta zi de zi, timp de 25 de ani, și mi se părea ceva firesc. Nu-mi dădeam seama cât de greu era, cum trebuia să se gândească la fiecare linie pe care o trăgea. Trebuie să faci un pătrat, apoi să decizi cât loc ocupă dialogul și cât personajele, iar dacă te uiți la un comic strip, să zicem că-i ai pe Charlie Brown și pe Snoopy, ai nevoie de proporții diferite. El trebuia să decidă cum să facă în așa fel încât caseta să arate interesant, așa că nu putea avea aceleași dimensiuni; poate trebuia să le facă mai mari, sau să deseneze doar o latură a cuștii cățelului și pe Charlie Brown stând în fața ei. Deci fiecare casetă însemna o decizie. Eu nu-mi dădeam seama de asta atunci, mi se păreau lucruri care vin de la sine. Obișnuia să deseneze prima dată ultima casetă, fiindcă zicea: „Nu vreau să pornesc de la o idee și când ajung la sfârșit să-mi dau seama că nu merge.” Voia să fie sigur că glumea ținea. Se asigura că-i iese ultima casetă și abia apoi le făcea pe celelalte. Gândea foarte bine tot ceea ce făcea, iar când l-am cunoscut eu, desena deja de peste 20 de ani, așa că era expert.

OL: Ce vă doriți sau ce sperați să cunoască generația tânără despre Peanuts și despre domnul Schulz?

JS: Sunt multe lecții de viață în Peanuts. Despre cum să fii bun cu oamenii, despre cum uneori o încasezi, dar apoi te ridici și-o iei de la capăt. Sunt multe lecții de înțelepciune în felul liniștit de a fi al lui Linus, copilașul care-și suge degetul. Deci sper că tinerii vor petrece suficient timp în preajma acestor povești pentru a învăța despre umanitate, despre iertare. Pentru a învăța să nu se ia prea în serios. Toată lumea are probleme, dar problemele pot fi depășite. Dacă sunt tineri care nu știu nimic despre Peanuts, sper să vină aici și să le stârnim puțin curiozitatea, astfel încât să pună în aplicare ceea ce vor afla din poveștile astea.

OL: Ați urmat câteva cursuri la JC; cum a fost această experiență pentru dvs?

JS: Am urmat cursul de fotografie ținut de John LeBaron pentru aproximativ patru semestre. Desigur, John era un profesor minunat, iar JC un spațiu mic, dar foarte deschis. Era o comunitate mică. Asta se întâmpla la sfârșitul anilor ’60, începutul anilor ’70. Nu sunt un fotograf grozav, dar mi-a plăcut. Apoi am urmat cursul de imprimare al lui Liz Quant. Liz era o artistă de primă mână. Apoi am făcut un curs de japoneză, pentru că afacerea noastră s-a dezvoltat mult în Japonia. Toate aceste cursuri au fost minunate.

OL: În 1977, The Oak Leaf i-a luat un interviu domnului Schulz și am aflat că preda un curs de desen la JC. Cum s-a ajuns la asta?

JS: În parte, pentru că-i povestisem eu cât de mult mă inspirase cursul ținut de Liz Quant și câți oameni de vârstă mijlocie veneau la cursuri. Așa că a zis: „Poate aș putea să țin un curs de desen?” Pe atunci nu era atât de cunoscut în Santa Rosa cum e acum, dar a zis că o s-o facă. Așa că a mers înainte și la primul curs le-a cerut studenților ca data viitoare să aibă la ei una și alta. Dar la cursul din săptămâna următoare, nu aveau nimic la ei. Cred că se aștepta ca studenții să fie mai maturi sau poate că atunci când era el de vârsta lor, la 18-19 ani, era mai concentrat pe desen și se gândea că va face o carieră din asta.

OL: La vremea interviului respectiv, pregătea o expoziție la galeria de artă JC cu comic stripuri originale și ilustrații, dar cu toate astea, a declarat pentru TheOoak Leaf: „Nu sunt convins că au ce căuta comic stripurile într-o galerie de artă!”

JS: Da, pentru că era conștient, într-un fel, că de fapt comic stripurile sunt un soi de meșteșug. Da, sunt o fomă de artă, dar el zicea: „Sunt desenator, nu sunt artist.” Cred că atunci când a zis „Asta nu e artă”, oamenii au crezut că e modest, dar de fapt nu era modest. Ăsta e adevărul. Ai un meșteșug, ești meșteșugar. Și asta își dorea el să fie: un meșteșugar iscusit. E o dovadă de cinste din partea lui; în plus, voia să fie admirat. Și își dorea ca lucrările lui să fie admirate, dar ca desene, ca un meșteșug, nu voia să fie ridicat în slăvi drept artist.

OL: Soțul dvs. este celebru, dar ce moștenire doriți să lăsați dvs în urmă? Ce vreți să afle lumea despre dvs?

JS: Sunt fericită că am muzeul drept moștenire culturală. Este tot ce-mi trebuie. Sunt mândră de el și-mi dă un sentiment de bine. Dar mi-aș dori ca oamenii să afle despre spiritul meu iscoditor. Și aș mai zice că un alt cuvânt care mă caracterizează e stăruința. Stărui în a face lucruri care nu mă duc nicăieri, doar pentru că simt că așa trebuie.

Reporter: Garrett Ashton

Traducere de Iulia Tudorie

Interviu publicat în mai 2022, în The Oak Leaf. 

Sursa imaginilor: The Oak Leaf