CARTEA ÎN TREIZECI DE SECUNDE

Cei trei verișori Bone (Fone cel bun, Phoney cel rău și Smiley cel vesel, ca să parafrazez titlul unui western celebru) fug de două săptămâni încheiate, urmăriți de locuitorii furioși ai Boneville, orașul lor natal. De ce? Nu e clar, dar Phoney sigur a făcut o boroboață imensă: „...bine, mi-au mers prost câteva afaceri murdare, și ce, ăsta e motiv să-l pui pe făraș pe cel mai iubit Bone din Boneville?”. „Da”, zice Fone. Iar Smiley completează: „Iubit??? Primaru’ a dat vacanță școlilor special ca ăștia micii să vină și să arunce cu pietre în tine!” În cele din urmă, urmărirea se termină fix în mijlocul lui nicăieri. Un nicăieri care chiar nu există pe hartă - cel puțin, nu pe harta pe care, prevăzător, Fone o luase cu el. Cu alte cuvinte, cei trei verișori Bone („Os” în românește - da, cei trei chiar aduc cu niște oase de vită bine fierte) s-au rătăcit definitiv. Urmează o invazie de lăcuste, un dragon, niște șobomonștri misterioși, un gândac vorbitor, o Ileană Cosânzeană frumoasă și dulce și o bunică foarte, foarte puternică, într-o aventură teribil de amuzantă pentru toți copiii (inclusiv pentru cei încă ascunși în adulții morocănoși), dar care e doar începutul unei saga uriașe (peste 1300 de pagini cu totul!).

„STAN ȘI BRAN DUC INELUL ÎN MORDOR”

… ar fi o descriere potrivită pentru seria Bone, dar lista de influențe mai mult sau mai puțin evidente e mult mai lungă. Grafic, Jeff Smith e influențat de Casper, Fantoma Prietenoasă (Joe Oriolo), de poveștile cu Unchiul Scrooge McDuck (Carl Barks), dar mai ales de comic stripul antropomorf Pogo al lui Walt Kelly. Kelly e un povestitor cinic, ale cărui poante, la prima vedere copilăroase, vizează nemilos defectele umane (cea mai celebră replică a lui e „am întâlnit dușmanul. el suntem noi.”, pe care o aplică ori de câte ori animalele se lovesc de domnia imbecilă a oamenilor). Jeff Smith e mult mai optimist, însă. Narativ, Smith își dezvăluie cu plăcere influențele - de la cartea lui preferată, Moby Dick (devenită sursa unei glume care apare din nou și din nou în Bone), la Maus, capodopera lui Spiegleman (despre care Smith spune „avea un început, un mijloc și un sfârșit. Comics-urile nu fac asta. Spider-Man e un veșnic adolescent, Batman are mereu 35 de ani. Ei pur și simplu nu se schimbă. Dar Maus avea miez și poveste, iar asta a fost o revelație pentru mine."), la Huckleberry Finn, la Stăpânul Inelelor (evident) sau Războiul Stelelor.

„NU-ȚI JUCA ASUL DACĂ POȚI CÂȘTIGA CU UN DOIAR”

Replica dragonului roșu se potrivește de minune filozofiei creative a lui Smith. Primul volum din Bone poate părea uneori prea copilăros; și, de fapt, chiar așa și e, firul poveștii e simplu, fiecare nou personaj adaugă noi întrebări fără răspuns, iar dimensiunea epică e doar întrezărită. Dar asta pentru că Smith e un maestru al temporizării, care își pregătește cu grijă momentele importante - de la venirea inopinată a iernii (o să știți despre ce vorbesc după ce citiți) la goana de șobomonștri și finalul trei pe-o cracă, la sosirea bunicii, la aparițiile dragonului sau la glumele mai subtile precum cea despre feminism și tăiatul lemnelor, toate aceste momente amuzante sau tensionate sunt planificate perfect. Poate că acest prim volum e „doar” un volum amuzant, dar povestea te prinde și nu-ți mai dă drumul până la sfârșit. Așa că Jeff Smith câștigă, chiar dacă nu și-a jucat încă asul.