Preludii și nocturne (Sandman #1): Demoni, artefacte magice și un drum doar dus în ținutul viselor

Universul benzilor desenate este vast, imprevizibil și periculos, cu atât mai mult dacă ești o novice în domeniu și nu știi ce așteptări ar trebui să ai legate de conținut și grafică. Neil Gaiman nu are nevoie de o introducere, însă trebuie să menționez că este unul din puținii autori cu care am avut câteva probleme la capitolul „imaginație”. Oricât de mult am încercat, lumile lui Gaiman nu reușeau să prindă contur în mintea mea: erau lipsite de culoare, instabile și ușor de distrus, de parcă fiecare capitol era o sesiune îndelungată de tortură. Mă pierdeam în detalii și teorii, uitam chipurile personajelor și reciteam cu furie anumite paragrafe, în căutarea pieselor lipsă din puzzle. Atrasă de mistere, pierdeam firul narativ și îi ofeream autorului control deplin asupra minții mele, unde ilustra cu o dezinvoltură aproape comică o schiță rudimentară a talentului său.

Sandman s-a aflat de câțiva ani pe lista mea de to-read. Am fost intrigată de worldbuilding și de legăturile cu supereroii DC, de legende și de promisiunea unui călătorii atipice în lumea fascinantă și întunecată a viselor și a coșmarurilor, însă abia după ce am citit „Somnul celor drepți”, primul număr din cele opt incluse în ediția apărută la Grafic, mi-am dat seama că sursa curiozității mele a fost întotdeauna Morfeu. Visul. Maestrul imaginației și al dorințelor, cel care modelează realitatea și ne aduce lumina din întuneric.

Simt că fac o defavoare seriei dacă o consider doar inovativă și originală; este sofisticată și profundă, macabră și, nu de puține ori, brutală, fără să se axeze pe scene explicite de adult content. Preludii și nocturne este abia începutul, o privire în spatele cortinei. Gaiman reușește să îmbine cu măiestrie mitologia antică și modernă, strecurând personaje DC celebre, legende și numeroase Easter Eggs într-o serie ce nu poate să fie încadrată într-un singur gen: fiecare poveste/capitol are un ritm diferit și un „înveliș” ușor alterat, dezvoltând treptat conceptul inițial propus de ilustratori, însă toate se remarcă printr-un stil rafinat, păstrat în mod preferențial pentru Morfeu, ce își seduce cititorii cu o introspecție neașteptat de lirică, de o sinceritate dezarmantă.

„Și-a dat seama de adevărata problemă a poveștilor: dacă le lungești prea mult, sfârșesc întotdeauna cu moarte.”

După ce a fost întemnițat timp de șaptezeci de ani, m-am așteptat ca Visul să fie orbit de răzbunare, dornic să le permită coșmarurilor să îmi tortureze semenii. Dorința a existat, dar a fost ținută sub control de pelerinajul lui Morfeu. Își redobândește identitatea și tărâmul, puterea și renumele. Călătorește în Iad, unde cititorii sunt martorii unei înfruntări înșelătoare, urmărită cu un dispreț subtil mascat de Luceafăr, care are toate atuurile pentru a deveni un antagonist periculos în următoarele numere din Sandman. Primește chiar și sfaturi legate de vestimentație de la Constantine, unul din „eroii” mei preferați din universul DC.

Morfeu este un protagonist fascinant; își ascunde cu eleganță abilitățile și își maschează defectele. Te uimește devotamentul arătat menirii sale, chiar dacă ai „acces” la gândurile lui. Oferă compasiune până și celor nedemni de înțelegerea sa, însă ar putea oricând să șteargă pe ascuns limitele realității și să te atragă într-un vis etern, o condamnare mai periculoasă ca un sejur doar dus în Arkham, pe care îl bifăm în itinerariul pregătit de Neil Gaiman în Preludii și nocturne.

„Sunetul aripilor ei”, povestea care încheie primul volum din seria Sandman, este un fruct interzis: întrezărești potențialul imens al seriei și abia aștepți reîntâlnirea cu Moartea, o apariție ce are darul să tachineze necunoscutul și să extindă terenul de luptă pentru următoarele înfruntări. Oare e greșit să spui că Moartea are spirit, clasă și acel je ne sais quoi ce îi oferă imunitate, prestigiu și un fandom devotat, care îi ignoră job description-ul?

Fanii genului horror vor avea un motiv „de bucurie” citind „24 de ore”, o poveste violentă, înfricoșătoare, sadică și cutremurătoare. O parte din ilustrații sunt greu de privit, bogate în detalii și scufundate în tonuri nostalgice, ce separă cu eleganță stilurile distincte ale ilustratorilor. Morfeu își face târziu apariția, un justițiar sub acoperire pictat în nuanțe întunecate și o prezență gotică minunat surprinsă pe hârtie de Mike Dringenberg.

Neil Gaiman ne oferă o viziune diferită asupra genului urban fantasy, înlocuind stereotipurile cu o rețea vastă de intrigi, idealuri și dorințe păgâne, cu personaje aflate la limita dintre Bine și Rău (majoritatea abandonate pe parcurs sau întemnițate în coșmaruri), apariții guest star mult prea scurte și numeroase fire narative care construiesc temelia unei serii legendare: Sandman.

Articol de Simona Stoica

Sandman: Preludii și nocturne, Neil Gaiman, Sam Kieth, Mike Drigneberg, Malcom Jones III

Traducere din engleză de Alex Văsieș

Grafic, 2019