Recenzie „Persepolis” de Marjane Satrapi

Este imposibil de separat Persepolis de biografia lui Marjane Satrapi. Este până la urmă un memoriu. Dar și o istorie a Iranului, așa cum a resimțit-o autoarea, crescând într-o familie înstărită animată de idealuri revoluționare, dar și cum o redescoperă la maturitate după o adolescență petrecută în Austria.

Petrecându-se într-o perioadă tumultuoasă a Iranului din copilăria autoarei, prima parte este cea mai plină de încărcătură politică și expunere istorică. Aflăm cum educația timpurie a lui Marjane s-a făcut citind benzi desenate despre materialismul dialectic și marile religii monoteiste ale lumii, dezvoltând o sinteză a celor două. În ochii săi Marx arăta precum Dumnezeu, Dumnezeu precum Marx, iar ea le era profet. Ultimul profet, care ar fi adus menajera familiei la aceeași masă cu șefii ei, care ar fi alinat durerile de genunchi ale bunicii.

Între timp, se implică alături de familia ei în protestele împotriva Șahului, însă Revoluția este deturnată de fundamentaliști, care pe fondul războiului cu Irakul devin din ce în ce mai puternici în societatea iraniană. După cum remarcă tatăl lui Marjane când aceasta se lasă pradă propagandei militariste: „Adevărata invazie islamică a venit de la propriul nostru guvern”.

Firea rebelă a protagonistei o împinge să adopte din ce în ce mai mult din cultura occidentală și să intre în conflict cu figurile autorității, reușind să fie exmatriculată. Fiindu-le frică de ce ar putea păți din cauza frondei sale, părinții săi o trimit în Austria să locuiască la o bună prietenă de-a familiei și să studieze la „una dintre cele mai bune școli franceze din Europa”. De fapt ajunge la un internat condus de măicuțe catolice. Cel puțin pentru o perioadă.

Astfel începe partea a doua, mult mai personală decât prima, marcată de încercările eroinei de a-și găsi și defini o identitate. Deși curioasă și dornică de a se asimila este prea directă și îndrăzneață pentru viața de internat, prea șovăitoare pentru cea a tineretului libertin și se confruntă constant cu șovinism. Neavând o structură de sprijin, singură într-o țară străină, sare dintr-o locuință în altă, trece printr-o relație problematică, ajunge să abuzeze de droguri și chiar petrece două luni pe stradă. După o internare în spital se întoarce acasă în Teheran.

Urmează probabil cea mai întunecată perioadă din viața lui Satrapi, cel puțin din cât ne este relevat în roman, însă și motivul pentru care există cartea: prezentarea unui Iran care nu se înscrie doar în coordonatele fundamentalismului, fanatismului și terorismului. Un Iran în care oamenii încearcă să întrețină cariere și căsnicii, nu mereu cu succes, un Iran în care se găsesc mijloace de a acționa împotriva regimului.

Aici putem găsi și cea mai ilustrativă scenă a romanului grafic, momentul care conține în sine tensiunea tematică în jurul căreia este construită banda. În timpul examenului de admitere pentru Facultatea de Arte, Marjane reproduce o fotografie după La Pietà lui Michelangelo, dar o îmbracă pe Maica Maria într-un chador și pe Iisus în port militar iranian. Iar pentru a evita orice fel de confuzie, înconjoară personajele cu lalele: simbolurile martirilor.

Găsim aici capacitatea autoarei de a sintetiza influențe, găsim conflictul interior dintre identitatea sa occidentală și cea iraniană, precum și capacitatea sa de a disimula, de a-și afișa doar o anumită față atunci când circumstanțele o cer. Această scenă ne relevă însă și genealogia abordării sale grafice.

Supralicitând importanța țării de origine, sunt critici care văd în Persepolis un exemplu de artă plastică iraniană, grăbindu-se să o compare cu miniaturi și sculpturi persane deoarece acestea au inspirat multe din scenele alegorice ale benzii. Însă este doar o componentă a sintezei din care-i este format stilul, cealaltă venind pe filieră franceză (limba în care și este scris original romanul). Mai exact prin David B., autorul lui L'Ascension du Haut-Mal, celălalt bestseller al editurii independente L'Association, de asemenea un roman grafic autobiografic cu aspect de gravură în care expunerea unor subiecte dificile se face folosind scene alegorice, diagrame, precum și secvențe simple, clare, foarte ușor de citit.

Aducând împreună aceste tendințe, Satrapi deschide Persepolis unui public internațional și cosmopolit într-un fel în care, de exemplu, Poulet aux prunes nu pare să reușească, iar opere ca An Iranian Metamorphosis cu atât mai puțin.

Așa cum simbolistica iraniană este așternută peste reproducerea unei sculpturi renascentiste, și romanul grafic, deși e biografia lui Satrapi îmbrăcată în istoria Iranului, spune povestea revoltei împotriva unei conduceri autoritare și sângeroase, împotriva fundamentalismului religios, povestea asumării unei identități în ciuda unui mediu represiv. Teme în care oricine se poate regăsi.

Articol de Alin Răuțoiu