Descrierea visului de mai jos ne-a fost trimisă de Alexandra Valentina. Ilustrația visului îi aparține lui Mircea Pop. 

„În mod straniu, la începutul visului abia mă trezisem din somn. Era încă noapte, iar de afară se proiectau peste tot în încăpere umbre lungi, ca niște rădăcini care se împleteau pe tavan și pereți. Camera era goală, se afla înăuntru doar patul în care mă trezisem. În stânga era o ușă. În dreapta, o fereastră. Nu recunoșteam locul, dar mi se părea firesc, de parcă aș fi obișnuit să mă trezesc în fiecare zi în locuri total necunoscute. Am coborât din pat și m-am dus direct la ușă, simțeam nevoia să pun cât mai mult spațiu între mine și umbrele care se strecurau pe fereastră. Nu mi-era frică de ele, doar că aveam dorința asta inexplicabilă de a păstra distanța. Mânerul ușii era cald când l-am cuprins în palmă și atunci a fost prima dată când am simțit că ceva era altfel, nepotrivit, ciudat, pentru că mânerele ușilor întotdeauna sunt reci. După ce am deschis ușa, am ieșit într-un hol lung, mărginit de multe alte uși în stânga și în dreapta, erau zeci sau mai multe de atât. Și nicio fereastră. Am mai făcut un pas înainte, am dat drumul mânerului și, imediat ce am făcut-o, ușa s-a trântit de una singură în spatele meu. O briză rece mi s-a strecurat pe lângă glezne, făcându-mă să mă înconjor cu brațele. Purtam doar o rochie roșie, lungă până la genunchi, și abia atunci îmi dădeam seama cât era frig, dar, din nou, totul mi se părea atât de firesc. Nici măcar nu am încercat să deschid ușa din spatele meu, cumva știam deja că era inutil, că, odată ce am ieșit de acolo, nu mai aveam dreptul să mă întorc. Deasupra fiecărei uși era prins în perete câte un bec. Am avut impresia că semănau toate cu niște perle rămase fără scoică. Am mai înaintat câțiva pași. M-am oprit în fața unei alte uși, la întâmplare. Arătau toate exact la fel, stacojii, cu un mâner auriu în partea stângă. Am încercat să o deschid, dar când am rotit mânerul, nu s-a întâmpla nimic. Am încercat și la ușa de alături și la cea de lângă. Nimic. Atunci a început să mă cuprindă neliniștea. Becul de deasupra ușii în fața căreia mă aflam a pâlpâit de câteva ori, apoi s-a stins, iar după el au început să pâlpâie toate becurile, unul câte unul, spre capătul îndepărtat al holului acela care stătea ascuns în întuneric. Am început să alerg, știind că toate luminile din spatele meu se stingeau, știind că nici cele dinainte nu mai aveau mult. Habar nu am cât am alergat, am avut impresia că a trecut o veșnicie, că holul ăla nu se mai termina. Totuși, într-un sfârșit am ajuns la capăt, acolo unde nu ajungea deloc lumina, de parcă exista o limită clară între întuneric și tot ce era în jur. M-am oprit, dar doar pentru o secundă. În următoarea, pășeam din nou înainte, având convingerea că ce era dincolo, în întuneric, era în regulă. Am pășit înainte. Și am căzut în gol. Și m-am trezit.”

Ilustrație de Mircea Pop