Succesul seriei „Asterix” (partea a doua)
(Dacă vrei să descoperi și protoistoria fenomenului Asterix, îți recomand să citești articolul publicat săptămâna trecută și apoi să revii aici să vezi ce s-a întâmplat în continuare.)
După cum am stabilit (citește aici prima parte a articolului), la acel moment piața franceză de bandă desenată era dominată ori de publicații belgiene ori de publicații franceze care îmbracă în estetică mai degrabă americană diferite povești moralizatoare. De asemenea, am văzut că reconstrucția Franței de după război a presupus acțiuni protecționiste din partea statului, precum și o competiție între diferite identități franceze, toate pornind de la tineret. Acest lucru a determinat condiții de piață potrivite pentru apariția unei noi reviste. Una nu doar publicată în Franța, dar care să exprime o identitate națională oficială și să ghideze tinerii.
Acea revistă va fi Pilote, care ia naștere tot prin Hébrard. El pune în contact colectivul EdiPresse-EdiFrance cu fostul său coleg de școală, François Clauteaux. Cu o bogată experiență în marketing, fiind șeful departamentului de marketing de la L'Oreal, Clauteaux simte că e momentul potrivit pentru lansarea unei reviste de actualități dedicată adolescenților. La lansare, Pilote este promovată intens de Radio-Luxembourg (actualul RTL), cu care va colabora de-a lungul timpului în eforturi de promovare reciprocă. Aici ia naștere, printre numeroși alți clasici ai benzii desenate franțuzești, și Asterix.
Încercând să creeze un personaj istoric în care poporul francez să se regăsească, Goscinny și Uderzo ajung la „strămoșii lor, galii”, inspirați mai ales de Vercingétorix, un erou național impus de sistemul de învățământ încă din vremea Celei De-a Treia Republici. Dacă colonizarea Americii este un subiect mai dificil și mai puțin întâlnit, toată lumea știe despre rezistența galilor în fața legiunilor romane, măcar din manuale și de la orele de istorie. Iar această tematică se poate insera foarte ușor în mitologii moderne despre identitatea franceză.
Chiar și așa, succesul personajului nu a fost instantaneu. Deși Pilote avea să capete în 1965 subtitlul Le Journal d'Astérix et Obélix, în numărul întâi al revistei Asterix este doar unul dintre cei mulți eroi promovați pe copertă. Primul album a vândut numai 6.000 de exemplare. Iar abordarea din spatele benzii desenate a avut nevoie de o perioadă de gestație, după cum am văzut analizând evoluția personajului și a aventurilor sale de la Asterix, viteazul gal, la Asterix și cosorul de aur, până la Asterix și goții. I s-a permis această perioadă de maturizare tocmai pentru că Pilote, plasându-se ca o revistă pentru adolescenți, nu copii, și-a asigurat un public variat, interesat de diversitatea materialului conținut, care nu se rezuma la benzi desenate.
Având rubrici de știri, ilustrații pedagogice detaliate, nu doar întreaga familie se bătea pe revistă, fiecare pentru câte o secțiune, dar ajungea și în sălile de clasă ca suport de curs. Iar cititorii erau încurajați să cumpere săptămânal revista prin concursuri, unde se puteau câștiga premii sponsorizate de diferite companii, și prin publicarea scrisorilor către redacție. Comunitatea astfel construită în jurul revistei a asigurat promovarea prin viu grai a albumelor Asterix și dublarea numărului de exemplare vândute de la volum la volum.
Însă dacă nu putem ignora proiectul dirijist și influența statului în producerea unui context propice existenței seriei Asterix, precum nu putem ignora nici strategiile de marketing și publicitate care au dus la nașterea revistei Pilote și promovarea ei, la fel nu putem trece cu vederea faptul că Asterix este seria care a devenit un fenomen, și nu Les Aventures de Tanguy et Laverdure sau Le Démon des Caraïbes. De aceea nu trebuie să neglijăm alchimia creativă dintre Goscinny și Uderzo, precum nici nu trebuie să le subestimăm intuițiile creative. Într-un interviu acordat lui Olivier Andrieu pentru Le livre d'Astérix le Gaulois, Goscinny afirmă că „[a]tunci când l-am creat pe Astérix, studiile de piață ne spuneau: eroul trebuie să fie tânăr și chipeș ca cititorul să se poată identifica cu el [...]. Nu cred în studii de piață.” Udrezo e de acord: „Studiile de piață ne făceau să râdem. De asemenea, într-un spirit de frondă, l-am pricopsit pe Asterix cu un apendice nazal enorm, deasupra unei mustăți galbene și cu o bărbie care atinge podeaua.” Cu această atitudine, n-ar fi putut vinde seria unei alte publicații, după cum recunosc autorii în același interviu. Sau dacă ar fi reușit, diferitele compromisuri editoriale nu ar fi lăsat-o să prindă forma finală pe care o știm și recunoaștem astăzi. Dar libertatea pe care și-au câștigat-o, încrederea pe care au avut-o în propriile abilități și în propria viziune au dat roade. Până în 1966 albumele cu Asterix ajungeau să vândă 1,2 milioane de exemplare la lansare. Asta pe lângă prestigiul cultural de care se bucură. Revista Pilote urma să aibă suișuri și coborâșuri, Asterix în schimb era în plină și constantă ascensiune și la fel ca satelitul cu același nume, nu va reveni înapoi în atmosferă prea curând.
În 1967 se lansează filmul de animație Astérix le Gaulois, împlinind visul lui Goscinny de a călca pe urmele lui Walt Disney. De fapt, visul oricui, să recunoaștem. Produs de studioul belgian Belvision, filmul este un succes la încasări mulțumită și campaniei de marketing, dar calitatea lui îi dezamăgește pe cei doi „părinți” ai lui Asterix. Pentru a se asigura că viitoarele adaptări se ridică la standardele lor, înființează Studiourile Idéfix, iar când nu găsesc suficienți desenatori pentru a lucra la animație, propun Camerei de Comerț pariziene să întemeieze în cadrul Gobelins l’École de l’image un departament de animație care să pregătească creatori pentru industria de animație, ceea ce se și întâmplă. Deși studioul se închide în 1978, după producerea a două filme de animație, Les Douze Travaux d'Astérix și La Ballade des Dalton, din cauza morții lui René Goscinny, departamentul de animație din cadrul Gobelins rămâne unul dintre cele mai apreciate din toată lumea, producând desenatori de top nu doar în domeniul animației, ci și al benzii desenate (de exemplu Bastien Vivès sau Riad Sattouf), reîntregind astfel traseul influenței instituționale.
E de înțeles de ce statul francez ajută înființarea industriei de animație și întărirea celei de bandă desenată prin crearea de instituții de sprijin și pregătire, precum și prin publicitate mai mult sau mai puțin mascată (satelitul Astérix sau afirmațiile demnitarilor care recunosc că citesc banda desenată, de exemplu). Mai ales pe fondul strategiei dirijiste și a dorinței de a menține independența culturală. Ca mai înainte, trebuie să ne întrebăm de ce s-au concentrat atât de multe din eforturile acestea în jurul creației lui Uderzo și Goscinny. Parțial din cauză că Asterix și-a demonstrat potențialul de creștere, deci investițiile nu ar fi fost în neant. Dar și mulțumită caracterului ideologic al benzii. Deja am menționat că autorii au pornit de la istoria Franței așa cum este ea prezentată în manualele de istorie, deci proiectând o imagine cu care liderii țării să fie confortabili. O Franță stoică, unită în fața invadatorilor și seculară. O Franță definită prin rezistența în fața forțelor externe, puternică dar nu invadatoare. Dar ceea ce o face să fie altceva decât propagandă, și deci ușor de primit de către public, este primul anacronism introdus.
Dacă Vercingétorix este învins eroic, Asterix e de neînfrânt în moduri comice. Această fractură istorică nu doar că deschide porțile pentru discontinuitățile și gagurile care cu timpul aveau să devină marca seriei, ci îl salvează pe Asterix din încremenirea în istorie. Poate reprezenta Franța de la momentul lecturii, așa cum este ea imaginată de cititori. Astfel, legiunile romane nu sunt doar legiunile romane. Ele pot fi Wehrmacht-ul nazist, micul sat gal necotropit reprezintă La France résistante, iar Asterix e de Gaulle însuși. E o lectură care poate părea puțin chinuită, dar este evocată de evenimentele din Le Tour de Gaule d’Astérix. De aceea n-a fost lipsită de popularitate, mai ales când seria a fost descoperită de către mainstream-ul care căuta identitatea franceză mai degrabă în Rezistență, nu în regimul colaboraționist de la Vichy. Alternativ poveștile pot fi citite ca reprezentând anxietățile francezilor cu privire la supremația Nord-Americană, mai ales NATO; față de infiltrarea economiei și culturii americane în cele franceze, cum indică André Stoll în Astérix: l'épopée burlesque de la France.
Însă cred că aceste chei de interpretare sunt prea rigide și nu-s susținute de text prin mai mult de câteva poante, calambururi și referințe obraznice. Nicidecum nu trasează un fir prin întregul corp al seriei. Ca acele iluzii optice, în care dacă strângi puțin ochii vezi imaginea, iar apoi dispare. Clauteaux a vrut ca Pilote să fie o revistă fără politică și fără religie. Atât Goscinny și Uderzo au insistat de-a lungul timpului că Asterix nu este un proiect politic. Cel puțin nu Politic. Este totuși unul satiric. Fără o direcție ideologică clar articulată și coerent menținută, seria remarcă evenimente contemporane și reacționează la diferite schimbări din societate, parodiază birocrația, năravurile companiilor și moravurile cetățenilor, uneori ironizând locuri comune, alteori având intuiții chiar profunde. Iar după ce a tras o săpuneală strașnică conaționalilor, totul se rezolvă la un mare ospăț.
Uderzo, însuși, afirmă în Le Nouvel observateur că „umorul este mereu critic. Sub un guvern de dreapta, umorul e stângist; sub un guvern de stânga, umorul este de dreapta.”
O abordare ce lasă impresia unor povești care au ceva de spus despre lume, dar fără să confrunte insistent cititorul cu asta, funcționând mai mult decât satisfăcător ca simple povești comice de aventură, mai ales atunci când nu suntem de acord cu mesajul. Cu toții simțim că este ceva acolo, că nu-s „calorii goale”, că banda vorbește despre ceva anume, dar nu putem întrevedea clar despre ce, mai mult decât o vagă rezistență în fața autorității, înfruntată cu umor și istețime.
De aceea este și foarte ușor ca personajele să fie apropriate de tot felul de cauze și branduri. Când José Bové, liderul Federației țăranilor și europarlamentar din partea verzilor, a dărâmat un McDonald’s în Millau în 1999, a fost descris drept un Asterix modern, luptând împotriva globalizării. Lucru demn de înțeles, mai ales că arată ca Asterix. Dar în 2002, odată cu lansarea filmului Astérix et Obélix: Mission Cléopâtre, chiar McDonald’s s-a folosit de faimoasele personaje pentru a intra în bunele grații ale francezilor, printr-o strategie denumită „glocalizare”. Această abordare poate fi criticată, însă e clar că maximizează numărul de potențiali cititori ai seriei și-i face mai investiți în poveste și personaje.
Dacă toate acestea explică succesul lui Asterix în Franța, ce avem de spus despre succesul său internațional? Nu numai succesul, dar și disponibilitatea celorlalte state de a contribui la fenomenul Asterix. De exemplu filmul artistic din 1999, Astérix & Obélix contre César, un succes monstru depășit doar de blockbuster-ul Titanic, a fost o co-producție franco-germano-italiană. Lucru straniu, mai ales în condițiile în care ținta a cam jumătate din albume nu e atât societatea franceză, ci câte o altă nație europeană reprezentată caricatural, iar multe poante și jocuri de cuvinte riscă să-și piardă farmecul sau sensul în traducere.
Fără îndoială trebuie să revenim la calitatea benzii. Publicată câte o planșă pe săptămână, fiecare pagină e umplută cu umor grafic, de situație, de limbaj, avansează acțiunea și prezintă noi dificultăți eroilor, fără a fi obositoare sau prea încărcată. De aceea, chiar dacă se mai pierde câte o glumă, rămân destule alte aspecte de apreciat la bandă.
Apoi, multe dintre momentele aparent emblematic franțuzești sunt de fapt specifice măcar Europei în general, dacă nu chiar universale. Precum sunt și mitologiile din care se revendică („strămoșii lor, galii” nu diferă chiar așa de mult de „strămoșii noștri, dacii”), iar anxietățile din care se alimentează intrigile sunt și ele împărtășite de majoritatea popoarelor. Caracterul naționalist este unul temperat, fără complexe de superioritate și cu capacitatea de autoironie. Caricaturile rareori sunt șovine, ci vedem mai degrabă o hârjoneală prin care se recunoaște apartenența la marea familie europeană. Iar la fel cum autorii mergeau în „expediții de recunoaștere” pentru a cerceta subiectul unui nou album și a colecta referințe, nici Asterix și Obelix nu cotropesc, ci sunt un soi de turiști (uneori foarte păguboși) în diferitele tărâmuri prin care ajung.
Cam acestea ar fi în linii mari, cred eu, cauzele succesului lui Asterix. Nu e ceva ce poate fi descuiat cu o simplă cheie, nici redus pur și simplu la talentul creatorilor, nici la geniul lor de marketing, nici la vreo trăsătură ideologică. E un proiect care a luat naștere profitând de un moment istoric, realizat de oameni care au știut cum să-l speculeze și cum să creeze mediul propice în care să realizeze ceva deopotrivă inteligent și acid, dar cu un imens potențial comercial. Nu este misterios, dar într-un fel e un miracol că s-a întâmplat.
Articol de Alin Răuțoiu
Bibliografie:
Dandridge, Eliza Bourque - Producing Popularity: The Success in France of the Comics Series „Astérix le Gaulois"
Giraud, Jean - The Comics Journal #118
Grove, Laurence - Comics in French: The European Bande Dessinée in Context
Hanoun, Marianne - The Pioneers 2018 Gobelins l’École de l’image, France https://wepresent.wetransfer.com/story/pioneers-gobelins-school-france/
Lambiek - https://www.lambiek.net/artists/g/goscinny.htm
Lambiek - https://www.lambiek.net/magazines/pilote.htm
Lambiek - https://www.lambiek.net/artists/u/uderzo.htm
Miller, Ann - Reading bande dessinée: Critical Approaches to French-language Comic Strip
Rose, Cynthia - French and Frisky: The Man Behind Astérix - http://www.tcj.com/french-and-frisky-the-man-behind-asterix/
