Pe bun merit reluate, poemele lui Sergiu Vaida sunt ale unui poet literal hăituit de propriile viziuni şi obsesii, trăite (la modul concret cotidian) cu o intensitate de spasm. Hăituiala asta l-a şi împins spre un fel de febră creativă boemă, ca pe mai vechii poeti blestemaţi să sfârșească în plină mistică a poemului. Sergiu a fost, nu-ncape vorbă, un neliniştit paroxist şi un revoltat cu explozii surprinzătoare. Poetica lui e una a vedeniilor şi pe bună dreptate zice că face  "din fiecare lucru privit o vedenie ". Chiar așa și face, desfăşurând baroc o flamboaianță himerică întreținută – cum bine zice Alexandru Seres în prefață de o  "imaginație delirantă" pusă în ritm de epos. Peisajele convulsive pe care le relatează alunecă de la expresionism la suprarealism și înapoi tocmai datorită virajelor epice pe care le face spiritul său fantasmatic şi spasmodic. O imaginație instantaneu materializantă transpusă în scenarii himerice (oarecum după metoda lui Ion Mureşan, care cred că i-a funcționat ca model) face din obsesii şi din avalanşa de angoase un peisaj himerico-existențial de o evidentă forță vizionară. Cum poemele îl consumau la modul de-a dreptul fizic, e foarte posibil ca Sergiu să nu fi putut trece de marginile unui singur volum - dar unul voltaic.

                                          AL. CISTELECAN

Asemeni unui Virgil Mazilescu, dar de un barochism coşmaresc mai accentuat, Sergiu Vaida îşi traduce mobilitatea onirică printr-o poetică a charismei articulată pe tonurile incantatorii ale celui aflat în transă. Într-o lumină aurie propune o aşezare în oglindă a zarvei mundane cu diverse hierofanii revelate - o transmisie de pe pragul dintre lumi. Vaida este, probabil, cel mai fascinant poet român cu vervă şamanică din ultima jumătate de secol.

                                                    Mihók Tamás